Amintiri
marți, 15 noiembrie 2011
miercuri, 9 noiembrie 2011
Unde ne grabim in fiecare zi?
Simt de cateva
zile ca cineva imi striga in spate sa ma misc mai repede, sa alerg, sa ma
grabesc, sa trec peste unele lucruri si sa ma ocup numai de altele. Dar unde sa
ajung si de ce sa nu ma bucur de lucrurile care ma fac sa zambesc?!
De azi am hotarat
sa ma grabesc incet, admirand, gustand sau facand lucrurile care radiaza, care
imi ofera imagini pozitive si fericire, lucrurile care ma ajuta sa merg mai
departe vesel si optimist.
Mi-am amintit ca
ma faceau sa zambesc siluetele pe care le zaream pe geamul cafenelelor din
Romana pe care le vedeam cand mergeam dimineata la cursuri. Acum nu le mai vad,
nici chiar atunci cand cafenele sunt pline . . .
Mi-am amintit atat
de multe lucruri care ma faceau fericit in Bucu in primul an de convietuire . .
. anul in care am inceput facultatea.
Imi amintesc
Cismigiul si strazile din jurul lui, si cum m-am ratacit dincolo de
Universitate pe strada Mantuleasa, chiar in prima zi cautandu-l. Atunci aveam
timp sa ma pierd dincolo de griji . . .
Imi amintesc de
parca se intampla ieri.
Imi amintesc plimbarile pe strazi printre oamenii tristi dar
pe care ii gaseam colorati si expresivi, prin fata vitrinelor parca mai vesele,
iesirile prin bodegile de prin Lipscani, mai putine la numar si parca mai vesele
ca cele din prezent, zilele de duminica in care ma bucuram de traficul rarefiat
si in care salutam pe toata lumea, iesirile la patinuarul din Cismigiu cand
atmosfera chiar devenea calda si zambitoare la fel ca fetele celor care
alunecau pe patine, sau diminetile reci din sesiunile de iarna in care ne
strangeam dupa examene pentru a ne face planuri de vacanta. Nu pot uita nici
plimbarile pe Bulevardul Regina Elisabeta in iarna in care zapada a fost din
blesug sau zilele reci cu zapada multa in care imi faceam drumul de dimineata
solitar si vesel, iesirile in parcul
Carol pe schiuri si voia buna pe care o respiram pe scarile parcului incercand
impreuna cu alti pasionati sa gustam din farmecul acestui sport si atmosfera de
vineri dupa amiaza a zilelor de vara cand orasul parca incepea sa se relaxeze
pentru a readuce voia buna de peste week-end. Am surprins aici o mica parte a
lucrurilor bune si a zambetelor pe care le primeam in hoinareala mea prin Bucu
. . . cele care mi-au rasarit intai in minte in ziua asta mohorata de toamna
tarzie.
Ar trebui sa imi aduc aminte mai des momentele frumoase din
trecut pentru a le reinvia si pentru a incerca sa fac din ele niste obiceiuri. Mi-am propus de ceva vreme sa ma grabesc incet sa ma bucur de fiecare lucru si sa traiesc in prezent fara a ma mai preocupa intens de viitor sau de trecut. Timpul are rabdare caci e al nostru si pentru noi, trebuie doar sa ii dam un sens bun si sa credem in utilitatea si in scopul nobil care explica existenta lui.
marți, 8 noiembrie 2011
Ganduri adunate azi . . .
Modestia nu e
doar ca prudenta la volan e o virtute, te inalta usor si sigur in varful
muntelui, ca sa te poti bucura in tacere de priveliste . . . aroganta e un
vartej care te inalta la inceput pentru a te spulbera apoi . . .
Oamenii nu vad
mai departe de lungul nasului . . . unii dintre ei, caci sunt altii care vad,
am auzit azi o poveste despre copiii de la o scoala din Drobeta Turnu Severin
care au organizat o campanie de colectare de fonduri pentru a oferi unor copii
de la un orfelinat alimente. Deci mai sunt sanse . . .
Lumea nu piere de foame, boala sau razboaie ci de
neputinta de a-si da inima pe fata . . . cat de frumos spus, dar cu cei care
mor de foame la propriu, sau de lipsa de apa potabila ce facem, sau cu cei care
traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi
(care sunt mai multi de 3 miliarde)?
Deceptia
tineretului de azi, dezechilbrul gandirii, exagerarile, lipsa de maturitate
unde ne vor conduce?
Oare cum va arata lumea peste 20 de ani cand o alta
generatie va prelua responsabilitatea?
In copilarie se
pun bazele bunatatii iar virtutea asta e menita sa reziste, sa suporte ani
lungi de lupta, de schimbari, de forte care tind sa schimbe valorile, intuneric de
abisuri, furtuni pe mari ori pe munti pustiiti.
Unde mai gasesti
azi idealul moral!? Trebuie sa vrei sa il gasesti si vei reusi, mai sunt
manifestari nealterate, inca.
E o mare
diferenta intre cei care au gasit bunastarea
si cei care nu au gasit-o inca.
Uneori nu mai exista decat oboseala morala si intelectuala convertita in ironii, in scepticism, prejudecati morale, ipocrizie sociala, traditii erodate si epuizate de care ne agatam cu disperare . Dar mai sunt si optimismul si dorinta de a gasi lumina si manifestarea asta restransa poate salva si restul grupului, fie el si de cateva miliarde de oameni.
Daca privesti in
jur ce vezi? Si daca o faci prin ochii copilului de odinioara?
Viata poate fi
privita si ca o succesiune de cuceriri si abandonuri, de renasteri si decese. Merita
libertatea si viata doar acel care e gata sa lupte zi de zi pentru a le cuceri
Erosimul, ce e? Mai
exista in zilele noastre? Cel care cauta adevarul cum se numeste?
Rostul vietii poate
fi acela de a plimba cuvantul dragoste intre coliba celor umili si insetati de
dreptate si templul uriasilor gandirii generoase . . . dar ce om trebuie sa fii
ca sa ai un astfel de obiectiv? V-ati intrebat cum suna vorba asta spusa de
Pittis?
Ce ne face
fericiti? Cum ar fi lumea traita 3 luni la Budapesta, intr-o izolare etans?
Nimic nu are sens
dincolo de societate sau cel putin dincolo de ideea de societate (daca vorbim
pentru perioade de timp determinate).
Geneza e ca un
glob de cristal, unul veritabil, daca poate exista conceptul asta, capabil sa
spuna multe despre viitor.
Stiu, lipsesc consistenta, sistematizarea si coerenta dar daca privesti ideile ca pe niste idei atunci vei avea ce face cu ele :).
Stiu, lipsesc consistenta, sistematizarea si coerenta dar daca privesti ideile ca pe niste idei atunci vei avea ce face cu ele :).
luni, 7 noiembrie 2011
Ciudat . . .
Azi am dat peste o
emisiune la radio despre fizica cuantica, despre teoriile lui Einstein,
validitatea lor, noile teorii dar si despre meritul romanilor in stiinta,
despre Nicolae Paulescu . . . lucruri care ma pasioneaza . . . nu am putut asculta decat 3 minute . . .
neobisnuit, m-a surprins inca si pe mine neputinta mea. Ma duceam sa alerg in
Herastrau, cautam linistea. Dar pe drum nu am putut asculta linistea, am
ascultat decat zgomot din zilele noastre pe un canal de radio. Imi amintesc un
detaliu, miroseau “bine” canalele din cartierul francez caci mirosul acoperise
o parte a parcului . . . cata armonie!
Ciudat e si
faptul ca alergam eu si cu umbra mea si ca
la un moment dat o alta umbra m-a depasit . . . nu am putut sa ma tin dupa ea .
. . . . . neobisnuit, m-a surprins inca si pe mine neputinta mea. Si ce ciudat,
cum a trecut timpul, parca traiesc in salturi, sau parca sunt absent pentru
bucati bune de vreme . . . incep sa pierd lupta cu timpul. Aproape ca nu imi
mai amintesc ce am facut de la 6 pana acum si am fact atat de putine lucruri. Imi
tot propun sa castig o ora in fiecare dimineata asa cum faceam nu demult, insa
nu reusesc . . . neobisnuit, ma surprinde inca si pe mine neputinta mea. Nici
gandurile nu mi le mai pot ordona, nici ideile nu mai au locul lor, parca
plutesc toate . . . si cata neputinta in a le aduce pe toate la locul lor.
Sunt surprins in fiecare
zi de umbre, nu pot sa cred ca oamenii sunt atat de inapoiati, atat de orbi si
de pierduti in milioane de cutii ascunse
unele in altele. Luciditate unde esti?! Nu mai cruta pe nimeni trezeste-ne,
poate reusim sa redevenim oameni.
Poate ca doar
mi-am propus sa schimb lucrurile si poate ca inca nu m-am si hotarat inca sa cred
in asta . . . da, am fost,sunt, fals . . . dar nu, nu pentru multa vreme , cred
intr-un lucru, mi-am dat seama cand alergam: „cat timp stii unde trebuie sa
ajungi, continua sa mergi” . . . si apoi suntem ceea ce credem.
joi, 3 noiembrie 2011
Bucati de libertate
Ce drama te apasa copile trist!? Cum ai ajuns sa uiti?
Cum de-ai pierdut iubirea si unde-ti sunt surasurile
dulci?
Ce munti te-au-nconjurat si unde-ti e lumina?
Cum stai acum in pacea desertaciunii reci si cum de cauti
cu resemnare mila?
Unde-ti e chipul bland copile? De ce ai vrea
sa-mbatranesti acum?
De ce ai vrea sa inveti acum ce e uitarea?.
Nu,nu pot sa cred, nu pot sa-ndur!
Nu pot sa cred ca totu-i efemer, ca ti-ai pierdut chiar
gandul nemuririi tale, ca nu mai crezi in prietenia soarelui nebun si nici in
cea a marii infioratoare.
Iti amintesti cand zile intregi, tu, hoinareai pe campuri
si te supraveghea mirat doar cerul. Cum te pierdeai zambind si alergand ca sa
te gaseasca marea?
Iti amintesti ca timpul nu exista, erau doar glasul
noptii si frigul iernii repere vii. Cum vantul se oprea cand intalnea privirea
ta speriat de muntii de speranta. Cum
universul tau era decat lumina si ca nu cunostea raul. Cum adormeai cu
gandul la ce avea sa fie si cum visai mereu lanuri de flori ascunse printre glasuri mature pierdute in copilarie. Da, cum te
imaginai mereu copil si mandru de copilarie?
Nu pot sa cred ca toate nu mai sunt si ca ti-ai pierdut
speranta si libertata si visul iti e scrum. De ce sa pieri copile bun, de ce
s-adormi si sa spui nu!?
. . .
Decat sa faci un lucru prost mai bine . . .
Ajungem sa facem
zilnic mii de gesturi, actiuni si activitati . . . ma intreb pe cate dintre ele
reusim sa le facem bine . . . adica avand un simt al responsabilitatii nu maxim
ci macar ridicat. Dar de ce sa te intrebi asta?!, daca esti stresat de calitatea
actiunilor tale nu vei mai avea liniste!! . . . ok, atunci de ce nu ti-ai crea
o simpla obisnuinta de a face lucrurile bine, de a fi autentic (as zice).
Cum ar fi sa
incepi de maine sa iti propui sa faci mai bine cafeaua de dimineata, sa acorzi
o mai mare inspiratie modului in care te imbraci, sa aduci mai mult stil modului
in care pasesti pe strada sau in care iti misti mainile, de fapt atitudinii, sa
acorzi o mai mare importanta modului in care iti asezi gandurile sau poseta, in
care lucrezi sau in care privesti ochii interlocutorului sau in care saruti.
Cum ar fi ca de maine sa iti propui sa fii impecabil dar si nemarginit de vesel,
sa faci toate lucrurile despre care vorbeam mai sus si inca vreo 6378 de alte gesturi,
activitati mai bine, adica impecabil. Da, propune-ti ca de maine sa fii
impecabil, sa fii TU. dar acel TU impecabil. Nu uita sa iti pastrezi identitatea, fii
tu cel diferit, dar fii autentic.
De unde vine
ideea asta despre autenticitate si responsabilitate, destul de greu de acceptat
intr-o lume stirba, ca cea in care ne scaldam cel putin 10 ore pe zi?! Azi am
avut un curs despre arta vizuala, un domeniu vast, cu multe studii realizate de
experti independenti, de companii, cu o explozie pe masura celei din domeniul informaticii,
cu reguli stricte insa si cu o latura artistica ce poate ilustra libertatea suficient
de bine. Timp de aproape 2 ore am fost terorizat de mesajul pe care il primeam
. . . continut general, neargumentat sau ilogic argumentat, vag, cu divagari
ample, superficial, bazat pe multe idei fara fundament . . .
vorbe neavizate, atmosfera de piata. E dur ce spun si pe masura de trist, insa asta e adevarul. Din 2
ore de comunicare pot spune ca 20 de minute au insemnat transmiterea unui mesaj
adecvat, restul au fost degeaba. Asa se pare ca e si scoala romaneasca in marea
ei parte, degeaba. Nimic nu poate fi mai grav pentru o fiinta vie (asa cum e de
altfel si o societate) ca incetinirea lastarilor, in speta scaderea gradului de
educare a populatiei tinere . Romania de maine va fi inca si mai “mare” ca cea
de azi iar umbra prin care se va perinda
societatea autohtona va fi pe masura. Spunea Titu Maiorescu – este mai bine sa nu facem o scoala deloc decat
sa facem o scoala rea– cata responsabilitate intr-un singur om. Ar
trebui sa restructuram scoala romaneasca macar cu o treime din
responsabilitatea precursorului nostru si sa ii lasam pe cei care sunt capabili
sa predea, sa o faca in continuare, pe cei care pot creste oi cu succes sa
inceapa sa o faca , pe cei capabili sa ia un bacalaureat sa sustina acest
examen iar pe cei ce nu au nevoie de atatea cunostinte sa poata face o educatie
aplicata.
Bunul simt, prin
care inteleg simtul elementar, cel care ne face sa fim oameni, ar trebui sa ne
fie nelipsit. Mircea Vulcanescu spunea: ”Nu
cred in politica. Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila. Nu vreau omul
abstract, ‘umanitatea’, ci omenia” . Schimbarea vine de la noi prin gesturi
mici pe care le vom transforma un pic mai tarziu in realizari mari, atat de
mari incat sa fie capabile sa ne scoata la lumina.
Sa incepem de
maine sa ne dorim sa fim impecabili, macar din curiozitatea de a vedea unde ajungem
intr-o saptamana.
Asa mesaj, asa muzica.
luni, 31 octombrie 2011
Cum sa ajungi mare?
O intrebare care e mai degraba vaga decat retorica? Ce
inseamna sa fii mare?
Nu cred
ca poti masura asta, e un sentiment pe care il simti, e o stare de liniste sau
de implinire. Uneori starile astea se confunda, alteori sunt atinse unitar. De
fapt, cred ca ajungi mare atunci cand ajungi sa fii fericit pentru o perioada
mai indelungata, atunci cand intalnesti fericirea care dureaza. Da, copiii sunt
cu adevarat mari, caci ei gusta libertatea si fericirea din plin. Cred ca ai
sanse foarte mari „sa fii mare”, sa atingi o stare de liniste interioara si de
fericire care tinde sa dainuie atunci cand
esti simplu in asteptari si in cugetari.
„Nu exista oameni
mici si oameni mari, exista oameni mari si oameni mari” - asa suna un slogan „inteligent
si profund” al unei campanii de publicitate. Expresia asta e un nonsens pentru
ca nu vine si cu un fundament de sustinere, e doar o promisiune desarta. Daca esti nefericit, daca te complaci in
starea asta, esti un om mic. Revenind, ce inseamna sa fii mare si de ce ar fi
bine sa se intample asta?
Sa fii mare ar
putea sa insemne sa ai o dezvoltare profesionala foarte buna sau una academica.
Ar putea insemna sa ajungi un reper intr-un domeniu sau un sportiv de
performanta cu rezultate, sau chiar un om politic de succes. Insa toate acestea
nu mai au sens atunci cand le obtii fara a devenii fericit, cand doar bifezi
ceva fara a primi in schimb liniste interioara. La ce bun sa ajungi intr-o
stare de sacrificiu, de orbire, cumva dezumanizanta ca sa bifezi un salariu
mare, un profit mare, un rezultat mare sau o realizare mare, daca ele nu iti aduc
fericirea care dureaza !?
Mare, ajungi
atunci cand inveti sa te bucuri de lucrurile marunte si de cele mari deopotriva
, atunci cand dai sens tuturor lucrurilor, atunci cand stii care e drumul pe
care trebuie sa pasesti pentru a-ti pastra pacea interioara, impartasind din ea
si celor din jur.
Azi am vazut un
mesaj, scris pe un zid daramat care mi-a amintit de placerea de a privi cerul
instelat si de un slogan comercial, care indeamna spre cautarea starii de pace
interioara pe care imi place sa mi-l repet din cand in cand pentru a gasi
energia de a merge mai departe, pe un drum bun – fuel your instinct. Ar mai fi de spus un lucru, in drumul nostru spre a
ajunge mari trebuie sa fim noi insine, unici, diferiti si autentici.
Numai noi putem
fi piedica noastra in a ajunge inapoi oameni mari.
duminică, 30 octombrie 2011
Halloween . . .
Uite ca a venit din nou vremea de a ne bucura, sau
dimpotriva de a blama sarbatorile imprumutate. Nu stiu clar cum mai priveam
anul trecut obiceiul asta insa imi amintesc vag de faptul ca ma incadram in
categoria celor care spuneau NU. Mai bine sa NU sarbatorim chestia asta,
traditia noastra e bogata, obiceiurile noastre la fel, e pacat sa preluam noi
povesti si sa le uitam pe cele autentice. De ce am face chestia asta, care de
fapt e doar o activitate superficiala si fara de rost.
Se zice ca omul
invata, se maturizeaza, devine mai profund si mai liber (imi place sa cred) odata
cu trecerea timpului. Cred ca asa e in cele mai multe cazuri sau mai bine zis
atunci cand esti constient de potentialul asta.
Revenind la
Halloween, ei bine, am ajuns acum sa cred ca e o sarbatoare de care ar trebui
sa ne bucuram si pe care ar trebui sa o primim cu deschidere. Am ajuns la
concluzia asta dupa ce am vazut cata voie buna si cate zambete a adus. Ieri am
colindat destul de multe locuri de prin Bucuresti, de la terasele de pe
Lipscani,
mall-urile care aveau programe de Halloween pana la cluburile care
aveau petreceri cu tematica. Am vazut multi oameni veseli, mult mai veseli ca
de obicei, multa imaginatie in alegerea costumelor si mult curaj. Chiar am
simtit ca era o atmosfera de sarbatoare, de carnaval. De apreciat mi se pare si
efortul diferitelor „bodegi ” de a
recrea ambianta interioara pentru a insufla atmosfera de Halloween .
Si pana la urma de
ce ar fi nevoie de preluarea unei astfel de sarbatori? Un motiv suficient mi se
pare acela ca ea poate aduce zambete si voie buna. Si da, reuseste sa o faca
din plin, trebuie numai sa te lasi cuprins de idee. Apoi, ai o infinitate de posibilitati in care
poti privi sarbatoarea asta, trebuie doar sa vrei sa o faci.
Nu i-ar strica
Bucurestiului ideea de a-si impune un carnaval cu tematica pe luna, ar fi bine
si pentru economie si pentru cei
deschisi sa zambeasca mai mult.
vineri, 28 octombrie 2011
Sa fie roz . . .
Si daca maine ar trebui sa lansezi un nou brand
in lumea B2B (business to business) in
ce culoare l-ai imbraca. Uffff , o alta intrebare de branding stupida. E foarte
prost sa lansezi o astfel intrebare,
fara sa poti vedea fundamentul pe care v-a sta noul brand . . . ar zice un connoisseur.
Dar trecand peste nepolitetea de a-i scandaliza
pe cei avizati, in ideea ca pot intelege exercitiul de imaginatie, cred ca ar
fi interesanta o trecere in revista a potentialului culorilor in branding.
M-am oprit la roz, caci el mi-a venit intai in
minte.
Ce reprezinta rozul in branding, prin exemplul
companiilor care l-au adoptat?
Intai as zice ca rozul inseamna fun in
business, apoi diferentiere, inovatie, deschidere. Trebuie subliniat faptul ca
nu exista o legatura duala exclusiva intre el si aceste valori. Imi vin in minte doua branduri care
folosesc roz: Virgin (la o parte din subsidiare) si Millennium Bank. Rozul,
le-a ajutat, par branduri vii si mai ales au devenit vizibile si de
neconfundat. Pe piata bancilor, ajutorul conferit de culoarea roz e inca si mai
mare.
Dincolo de branding, incercam sa ma gandesc
daca personal m-as bucura sa am prin preajma culoarea aceasta. Nu am gasit
niciun obiect pe care l-as prefer roz . . . insa m-am gandit la ideea de a face
o cafea roz, dar nici ea nu m-ar atrage prea mult. Si chiar si asa, fara de
preferinte concrete in legatura cu aceasta culoare, pot spune ca apreciez cele
doua branduri prezentate mai sus prin valorile pe care sunt construite si
foarte bine comunicate.
joi, 27 octombrie 2011
Daca vrei sa primesti o scrisoare trebuie mai intai sa trimiti o scrisoare
Incep prin a povesti despre o ciudatenie, o
ciudatenie frumoasa si aducatoare de zambete. Am pornit la drum azi destul de
trist si am dus-o asa o vreme buna, apoi
m-au dezamagit mai multe lucruri si dupa
ora doi (asa se spune pe la noi pe la Sibiu chiar daca e impotriva “legii”) era
si mai grav.
Vorbeam ieri despre oameni si de puterea lor de
a insufla, ca prin magie, stari . . . de bine sau din nefericire, stari de rau.
Azi eu mi-am gasit salvarea in doua revederi cu persoane dragi. Chiar scriu cu
zambetul pe buze si mai ales cu multe ganduri bune si cu planuri pe masura. Imi
vine in minte comparatia cu o planta care dupa ce isi primeste apa, isi
recapata stralucirea din frunze si drumul
ei catre maturitate (visarea asta) devin autentice si verosimile. Fara apa respectiva,
tot potentiaul si mai ales toate sperantele legate de viitorul respectivei
plante erau nonsensuri. Asa era si in cazul meu. Parca toate lucrurile pe care
mi le propuneam in ultima vreme capatau din nou sens si crezul in ele ma facea
fericit.
Chiar sunt uimit cum, dupa doua discutii
normale, umile as spune, cel putin prin conditia mea de “bucurestean simplu de
la tara” toate planurile mele legate de cele mai marunte lucruri, moarte acum 7
ore, de la scoaterea gunoiului afara din curte pentru a fi ridicat pana la cele
de a deveni un renumit doctor, au capatat din nou sens. Dar si mai mult de
atat, au devenit niste planuri care mi se par verosimile care imi aduc fericire.
Toate astea dupa o “intalnire virtuala” (o discutie telefonica de mai bine de
40 de minute) si o revedere de 2 ore. Ciudat e ca avem atat de multe mijloace de a
ne mentine optimismul, de a ne spori energia pozitiva si cu toate astea de
multe ori ne conservam in stari depresive.
Titlul articolului e unul destul de ambiguu si
de comlex. Sincer ceea ce cred de fapt e ca trebuie “sa trimitem scrisori”
atunci cand e nevoie de ele, sa fim aproape atunci cand putem aduce un ajutor.
Mai cred ca nu trebuie sa asteptam scrisori decat atunci cand o facem pentru a-I
invata pe cei dragi sa trimita scrisori pentru a deveni ei niste buni
expeditori. Si mai cred ca trebuie sa cerem scrisori atunci cand avem nevoie de
ele, sa avem curajul, deminitatea si deschiderea sa o facem.
Azi am primit o scrisoare, un prieten bun, pe
care nu il mai vazusem de mai bine de 6 luni a venit cu ideea de a ne revedea,
cu gandul ca avem multe de povestit si impartasit reciproc. Interesant e ca
scrisoarea lui a venit la un moment potrivit, aveam nevoie de o vorba calda si
mai ales de un suflu de idei nou. Probabil ca lumea noastra e facuta de asa
natura incat putem primi scrisori atunci cand avem nevoie de ele. Cred in forta asta a omului de a gasi ajutor
care uneori devine mai degraba o comuniune cu universal care se indupleca si
creeaza o situatie favorabila.
Imi place mult ideea din titlu vazuta si din ipostaza de
a trimite scrisori catre anumiti destinatari si de a primi scrisori de la alti
expeditori, cred ca in momentul acela devenim mai profunzi caci vom fi ajuns
intr-o lume in care scrisorile se vor trimite cu bune intentii si fara de interese.
Mi-am amintit de o idee pe care profesoara de
geografie ne-o spunea in liceu la un moment dat, si anume ca un om isi gaseste
menirea pe aici, printe oameni atata timp cat e capabil sa primeasca energie .
. . cred ca ar trebui sa mai adaugam la ideea asta si faptul ca menirea poate
capata sens doar atunci cand ii implica
pe cei din jur, altfel tot in zadar ar fi.
Dar voi cand ati trimis ultima scrisoare si ce
v-a motivat sa o faceti?
Avem nevoie de truisme?
Am o stare generala proasta, mai proasta ca de
obicei. Simt ca imi lipseste ceva, ca nu fac ceea ce imi place cu adevarat, ca
nu pot crea valoare, ca doar imit, copiez, multiplic, ca ma supun si ma complac
in viata de colivie. Asta cu toate ca la suprafata s-ar parea ca e totul roz, studiez
ce imi place, lucrez ce imi place, am libertatea sa fac ce imi place si am
curajul mereu de a spune ca sunt liber, chiar sa dau nastere unui razboi daca
cineva ar avea curajul sa puna la indoiala “certitudinea” asta. Dar nu, nu-s
fericit si pentru asta tot cercetez cauza.
Din cand
in cand imi mai vin in minte idei referitor la oameni si la menirea lor ori la
fragilitatea pe care o au ei. Ma gandeam la un moment dat ca oamenii nu pot
stralucii decat intre oameni. Asta presupune o legatura duala, de complicitate
pozitiva de impartasire a unor elemente comune. Doar comune, nu neaparat pozitive.
Cu alte cuvinte schimbul de energie
intre oameni, de orice natura ar fi ea presupune o potentare a ei, o intoarcere
a energiei, de fapt un transfer continuu de energie suplimentara. Asta, ne
scoate din monotonie, ne face mai implicati, mai vii, ne potenteaza aspiratiile
si forta. Omul singur devine fragil, putini sunt cei care pot transcende in
singuratate.
Poate ca e prea vaga ideea de mai sus. Dar sa
va spun un alt gand, ce ar fi o iesire intr-o seara de toamna solitara si cum e
una alaturi de prieteni. Ori, cum e o dezbatere si cum e un monolog (dar chiar daca
si monologul presupune interactiune). Nu vreau sa exclud exceptiile, ci vorbesc
doar despre ceea ce se poate integra intr-o norma verificabila prin istoria
recenta a majoritatii.
Gandul acesta a plecat de la poza prezentata
mai jos, un colaj al unui om special, Josh
Dueck care in urma unor intamplari profunde in viata, a ajuns la concluzia asta
: “Friends are more important than money”. Eu as merge pana a zice chiar ca
prietenii sunt cei mai importanti, caci alaturi de ei putem gusta fericirea la
cotele ei veritabile . . . iar in sustinerea acestei idei imi vin in minte 3
imagini: eu vaslind singur pe lacul Vidraru; eu vaslind cu un prieten pe lacul
Vidraru si eu vaslind cu inca 6 prieteni pe lacul Vidraru.
E un truism, nu, sa spui ca prietenii sunt mai
importanti decat banii. Da, eu cred ca e un truism, insa trebuie sa ni-l
amintim mereu caci de aici vine fericirea, din pretuirea celor de langa noi. Nu
am sa scriu mai multe cuvinte caci nu isi mai au rostul. Mai jos gasiti o
scurta poveste in imagini despre Josh Dueck si despre ce inseamna sa
crezi in prieteni.
miercuri, 26 octombrie 2011
Inapoi la placere
Un gand
ratacit, mai degraba superficial si rau intentionat decat profund si sincer ma
face sa afirm ca pe noi ne definesc placerile mai bine decat uneltele lui Bergson,
pe noi cei care intemeiem de multe zeci de mii de ani civilizatii.
M-am oprit
azi la un moment dat din drumul ratacind prin Bucuresti, pentru a-mi exersa
privirea si a-mi ‘’manji’’ ochii (adevarat proces de hartuire vizuala) cu splendoarea
oferita de o vitrina, nu departe de Novotel, chiar peste drum. Impresia nu a
fost chiar neintinata caci vazusem inainte, chiar langa, “geamurile” unei
frizerii care m-a socat. Da, pe Calea
Victoria , peste strada de Novotel e o frizerie asa cum mai vezi prin
provincie, peste care trecerea timpului nu a lasat decat o poleiala a
tehnologiei si a bunului gust sub care se ascunde tot mlastina stilului comunist
autohton.
Cred ca e
limpede si pentru tine, vorbesc despre Vitrinele Mengotti dincolo de care se gasesc produse D&G,
Prada etc. Aceste vitrine m-au
impresionat, dar neplacut pentru ca sunt o demonstratie pura a lipsei de imaginatie
si a lipsei de viziune. Dincolo de sticla sunt doar niste manechine si albul
peretilor. Se incearca sugerarea ideii de simplitate, probabil, insa design-ul
de acolo nu e decat un cliseu, poate cel mai simplist. Cand priveam simteam ca imi lipseste povestea,ca ar trebui sa fie mai mult decat niste haine, ca ceva are sa se intample rapid ca sa ma impresioneze. Si chiar asa a fost. Dar cum!?
Mi-am
amintit pe loc de vitrinele Anthropologie. M-am salvat singur. Am reusit sa scap de impresia -apus de soare - si sa recapat energie. Vitrinele Anthropologie sunt niste fiinte vii care au sens, au o noima, exprima ceva
si daca nu reusesc sa iti aduca un zambet pe buze tot reusesc sa te faca sa iti
deconectezi mintea de la problemele curente. Intre aceste doua realitati e o
diferenta foarte mare de viziune, de forta creatoare, de caldura impartasita si
as zice chiar de valoare impartasita.
Imi place
sa privesc simbolic ceea ce prezentam mai sus, in antiteza si sa imi imaginez
ca si oamenii, sentimentele lor , gandurile lor sau privirile lor (blande pe
vreme cand erau copii) sunt la fel, ori colorate ori dimpotriva, simplist de sumbre.
Am sa mai
scriu despre vitrine, mi se pare un subiect interesant, caci reprezinta o
sinteza a esentei (din punct de vedere conceptual) sau cel putin asta ar trebui sa fie.
Si poate ca
te intrebi de ce – inapoi la placere – pentru
ca mi-am amintit de placerea de a privi o vitrina calda care prin stil si
culoare iti genereaza sentimente la fel de calde . . . iar distinctia asta e
valabila si atunci cand contempli o femeie, care dincolo de frumusetea
exterioara poate sa genereze admiratie prin emotiile pe care le impartaseste.
marți, 25 octombrie 2011
25 noiembrie, intr-o primavara tarzie
E marti, am
terminat cursul de Informatica mai devreme si am fugit spre casa. Intamplarea a
facut sa descopar primavara intr-o zi friguroasa si umbrita de toamna. Un
sentiment ciudat m-a izbit cand am ajuns pe Calea Victoria, masinile curgeau ca
un rau scurgandu-se inainte si inundand si stradutele mici pe care se pierdeau
cu o urma rosie de lumina tremuranda. Era frig, dar mai degraba lumina tremura
de teama sa nu o striveasca o alta masina sau sa nu se sufoce in iuresul de
neoprit. Toti soferii alergau, claxonau, cautau brese in coloana, accelerau sau
franau brusc, toti aveau niste fete triste si o aura neagra data de intunericul
noptii. Rabdarea se pierduse undeva in urma, nimeni nu ar fi inteles cuvantul
asta, parca si muzica de la radio se schimba mai repede. Doar semafoarele aveau
rabdare sa afiseze culorile respectand timpii preinregistrati. Raul asta de
masini se opera din curgerea lui sacadata pentru a lasa pietoni la fel de
umbriti de vremuri sau de intunericul noptii sa treaca strada.
Am avut
norocul sa ajung la un semafor chiar atunci cand arata culoarea galbena si am
preferat sa astept. Cred ca ceva m-a oprit in acel loc. In toata galagia si
misterul lugubru al masinilor urlatoare am avut norocul sa vad ca lucrurile pot
sta si altfel si ca ele sunt de fapt asa cum suntem pregatiti sa le vedem. Pe
trecere am vazut traversand doi batranei, imbracati ce-i drept si ei tot in
niste haine de culoare inchisa dar departe de a se incadra in peisaj. Carau cu
ei un bagaj pe care il tineau impreuna si mergeau un pic mirati insa
increzatori. Fata le radia, erau veseli si naivi, ignorau tot vuietul masinilor
si mergeau inainte. Fetele lor zambitoare si sincere m-au marcat. Cele doua creaturi
erau pentru mine o lucrare abstracta care ma fascina dar pe care nu o
intelegeam. Mi-am amintit imediat de
bunici si de linistea care guverneaza lumea lor.
Impresia a
fost de scurta durata insa starea de bine pe care mi-au dat-o cei doi batranei
si amintirea bunicilor mi-au facut seara linistita. Am ramas in minte cu intrebarea
asta – unde ne indreptam cu totii in lumea asta de ciment, intuneric,
pseudoviteza, false valori si de vitrine nespalate? Ma intristeaza gandul ca nu
reusim sa ne gasim un drum mai usor, noi oamenii, luand cei mai bun din toate
stilurile de viata. Cand am sa mai am dezbateri cu amici din tarile civilizate
am sa le spun cu mandrie procentul populatiei rurale si am sa le povestesc
despre zambetul autentic dar si despre linistea taranului roman. Asa poate vor
regasi si ei mai des primavara!
De la blog la urma si de pe urma pe blog
Imi amintesc si acum, chiar daca au trecut mai bine de 7 ani, sintagma “ars poetica”, m-a fascinat de la inceput. Poate ca o corelam cu imaginea fabuloasa si aroganta a poetului care putea sa isi defineasca drumul si creatia intr-o formula pura si de ne contrazis.
Ar fi
ciudat sa extinzi conceptual asta si in sfera blogging-ului caci parca nu poate
straluci un blog precum un poem si nici nu poate aduce tot atata schimb de
emotie. Totusi trebuie sa spun ca imi place sa cred ca un blog poate fi vazut
ca o poteca pe care mergi in fiecare zi lasand urme, construind o poveste.
Aceasta poveste poate fi o suita de reactii firesti prin care sugerezi idei dar
si emotii.
Un blog e o urma, o urma a urmei pe care o
lasi prin lume, dincolo de timp consemnand-o printr-o sinteza de idei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)