Amintiri

Unde ne grabim in fiecare zi?

     Simt de cateva zile ca cineva imi striga in spate sa ma misc mai repede, sa alerg, sa ma grabesc, sa trec peste unele lucruri si sa ma ocup numai de altele. Dar unde sa ajung si de ce sa nu ma bucur de lucrurile care ma fac sa zambesc?!

     De azi am hotarat sa ma grabesc incet, admirand, gustand sau facand lucrurile care radiaza, care imi ofera imagini pozitive si fericire, lucrurile care ma ajuta sa merg mai departe vesel si optimist.

     Mi-am amintit ca ma faceau sa zambesc siluetele pe care le zaream pe geamul cafenelelor din Romana pe care le vedeam cand mergeam dimineata la cursuri. Acum nu le mai vad, nici chiar atunci cand cafenele sunt pline . . .

    Mi-am amintit atat de multe lucruri care ma faceau fericit in Bucu in primul an de convietuire . . . anul in care am inceput facultatea.

    Imi amintesc Cismigiul si strazile din jurul lui, si cum m-am ratacit dincolo de Universitate pe strada Mantuleasa, chiar in prima zi cautandu-l. Atunci aveam timp sa ma pierd dincolo de griji . . .

    Imi amintesc de parca se intampla ieri.

    Imi amintesc plimbarile pe strazi printre oamenii tristi dar pe care ii gaseam colorati si expresivi, prin fata vitrinelor parca mai vesele, iesirile prin bodegile de prin Lipscani, mai putine la numar si parca mai vesele ca cele din prezent, zilele de duminica in care ma bucuram de traficul rarefiat si in care salutam pe toata lumea, iesirile la patinuarul din Cismigiu cand atmosfera chiar devenea calda si zambitoare la fel ca fetele celor care alunecau pe patine, sau diminetile reci din sesiunile de iarna in care ne strangeam dupa examene pentru a ne face planuri de vacanta. Nu pot uita nici plimbarile pe Bulevardul Regina Elisabeta in iarna in care zapada a fost din blesug sau zilele reci cu zapada multa in care imi faceam drumul de dimineata solitar si vesel,  iesirile in parcul Carol pe schiuri si voia buna pe care o respiram pe scarile parcului incercand impreuna cu alti pasionati sa gustam din farmecul acestui sport si atmosfera de vineri dupa amiaza a zilelor de vara cand orasul parca incepea sa se relaxeze pentru a readuce voia buna de peste week-end. Am surprins aici o mica parte a lucrurilor bune si a zambetelor pe care le primeam in hoinareala mea prin Bucu . . . cele care mi-au rasarit intai in minte in ziua asta mohorata de toamna tarzie.

    Ar trebui sa imi aduc aminte mai des momentele frumoase din trecut pentru a le reinvia si pentru a incerca sa fac din ele niste obiceiuri. Mi-am propus de ceva vreme sa ma grabesc incet sa ma bucur de fiecare lucru si sa traiesc in prezent fara a ma mai preocupa intens de viitor sau de trecut. Timpul are rabdare caci e al nostru si pentru noi, trebuie doar sa ii dam un sens bun si sa credem in utilitatea si in scopul nobil care explica existenta lui.

Ganduri adunate azi . . .

     Modestia nu e doar ca prudenta la volan e o virtute, te inalta usor si sigur in varful muntelui, ca sa te poti bucura in tacere de priveliste . . . aroganta e un vartej care te inalta la inceput pentru a te spulbera apoi . . .

     Oamenii nu vad mai departe de lungul nasului . . . unii dintre ei, caci sunt altii care vad, am auzit azi o poveste despre copiii de la o scoala din Drobeta Turnu Severin care au organizat o campanie de colectare de fonduri pentru a oferi unor copii de la un orfelinat alimente. Deci mai sunt sanse  . . .

     Lumea  nu piere de foame, boala sau razboaie ci de neputinta de a-si da inima pe fata . . . cat de frumos spus, dar cu cei care mor de foame la propriu, sau de lipsa de apa potabila ce facem, sau cu cei care traiesc cu mai putin  de 2 dolari pe zi (care sunt mai multi de 3 miliarde)?

     Deceptia tineretului de azi, dezechilbrul gandirii, exagerarile, lipsa de maturitate unde ne vor conduce? 

     Oare cum va arata lumea peste 20 de ani cand o alta generatie va prelua responsabilitatea?

     In copilarie se pun bazele bunatatii iar virtutea asta e menita sa reziste, sa suporte ani lungi de lupta, de schimbari, de forte care tind sa schimbe valorile, intuneric de abisuri, furtuni pe mari ori pe munti pustiiti.

     Unde mai gasesti azi idealul moral!? Trebuie sa vrei sa il gasesti si vei reusi, mai sunt manifestari nealterate, inca.

     E o mare diferenta intre cei care au gasit bunastarea  si cei care nu au gasit-o inca.

Uneori nu mai exista decat oboseala morala si intelectuala convertita in ironii, in scepticism, prejudecati morale, ipocrizie sociala, traditii erodate si epuizate de care ne agatam cu disperare . Dar mai sunt si optimismul si dorinta de a gasi lumina si manifestarea asta restransa poate salva si restul grupului, fie el si de cateva miliarde de oameni.

    Daca privesti in jur ce vezi? Si daca o faci prin ochii copilului de odinioara?

     Viata poate fi privita si ca o succesiune de cuceriri si abandonuri, de renasteri si decese. Merita libertatea si viata doar acel care e gata sa lupte zi de zi pentru a le cuceri

     Erosimul, ce e? Mai exista in zilele noastre? Cel care cauta adevarul cum se numeste?

     Rostul vietii poate fi acela de a plimba cuvantul dragoste intre coliba celor umili si insetati de dreptate si templul uriasilor gandirii generoase . . . dar ce om trebuie sa fii ca sa ai un astfel de obiectiv? V-ati intrebat cum suna vorba asta spusa de Pittis?

     Ce ne face fericiti? Cum ar fi lumea traita 3 luni la Budapesta, intr-o izolare etans?

     Nimic nu are sens dincolo de societate sau cel putin dincolo de ideea de societate (daca vorbim pentru perioade de timp determinate).

     Geneza e ca un glob de cristal, unul veritabil, daca poate exista conceptul asta, capabil sa spuna multe despre viitor.

     Stiu, lipsesc consistenta, sistematizarea si coerenta dar daca privesti ideile ca pe niste idei atunci vei avea ce face cu ele :).

Ciudat . . .

     Azi am dat peste o emisiune la radio despre fizica cuantica, despre teoriile lui Einstein, validitatea lor, noile teorii dar si despre meritul romanilor in stiinta, despre Nicolae Paulescu . . . lucruri care ma pasioneaza  . . .  nu am putut asculta decat 3 minute . . . neobisnuit, m-a surprins inca si pe mine neputinta mea. Ma duceam sa alerg in Herastrau, cautam linistea. Dar pe drum nu am putut asculta linistea, am ascultat decat zgomot din zilele noastre pe un canal de radio. Imi amintesc un detaliu, miroseau “bine” canalele din cartierul francez caci mirosul acoperise o parte a parcului . . . cata armonie!

     Ciudat e si faptul  ca alergam eu si cu umbra mea si ca la un moment dat o alta umbra m-a depasit . . . nu am putut sa ma tin dupa ea . . . . . . neobisnuit, m-a surprins inca si pe mine neputinta mea. Si ce ciudat, cum a trecut timpul, parca traiesc in salturi, sau parca sunt absent pentru bucati bune de vreme . . . incep sa pierd lupta cu timpul. Aproape ca nu imi mai amintesc ce am facut de la 6 pana acum si am fact atat de putine lucruri. Imi tot propun sa castig o ora in fiecare dimineata asa cum faceam nu demult, insa nu reusesc . . . neobisnuit, ma surprinde inca si pe mine neputinta mea. Nici gandurile nu mi le mai pot ordona, nici ideile nu mai au locul lor, parca plutesc toate . . . si cata neputinta in a le aduce pe toate la locul lor.

     Sunt surprins in fiecare zi de umbre, nu pot sa cred ca oamenii sunt atat de inapoiati, atat de orbi si de pierduti  in milioane de cutii ascunse unele in altele. Luciditate unde esti?! Nu mai cruta pe nimeni trezeste-ne, poate reusim sa redevenim oameni.

     Poate ca doar mi-am propus sa schimb lucrurile si poate ca inca nu m-am si hotarat inca sa cred in asta . . . da, am fost,sunt, fals . . . dar nu, nu pentru multa vreme , cred intr-un lucru, mi-am dat seama cand alergam: „cat timp stii unde trebuie sa ajungi, continua sa mergi” . . . si apoi suntem ceea ce credem.

Bucati de libertate

Ce drama te apasa copile trist!? Cum ai ajuns sa uiti?

Cum de-ai pierdut iubirea si unde-ti sunt surasurile dulci?

Ce munti te-au-nconjurat si unde-ti e lumina?

Cum stai acum in pacea desertaciunii reci si cum de cauti cu resemnare mila?

Unde-ti e chipul bland copile? De ce ai vrea sa-mbatranesti acum?

De ce ai vrea sa inveti acum ce e uitarea?.

Nu,nu pot sa cred, nu pot sa-ndur!

Nu pot sa cred ca totu-i efemer, ca ti-ai pierdut chiar gandul nemuririi tale, ca nu mai crezi in prietenia soarelui nebun si nici in cea a marii infioratoare.

Iti amintesti cand zile intregi, tu, hoinareai pe campuri si te supraveghea mirat doar cerul. Cum te pierdeai zambind si alergand ca sa te gaseasca marea?

Iti amintesti ca timpul nu exista, erau doar glasul noptii si frigul iernii repere vii. Cum vantul se oprea cand intalnea privirea ta speriat de muntii de speranta. Cum  universul tau era decat lumina si ca nu cunostea raul. Cum adormeai cu gandul la ce avea sa fie si cum visai mereu lanuri de flori ascunse printre  glasuri mature pierdute in copilarie. Da, cum te imaginai mereu copil si mandru de copilarie?

Nu pot sa cred ca toate nu mai sunt si ca ti-ai pierdut speranta si libertata si visul iti e scrum. De ce sa pieri copile bun, de ce s-adormi si sa spui nu!?

. . . 

Decat sa faci un lucru prost mai bine . . .

     Ajungem sa facem zilnic mii de gesturi, actiuni si activitati . . . ma intreb pe cate dintre ele reusim sa le facem bine . . . adica avand un simt al responsabilitatii nu maxim ci macar ridicat. Dar de ce sa te intrebi asta?!, daca esti stresat de calitatea actiunilor tale nu vei mai avea liniste!! . . . ok, atunci de ce nu ti-ai crea o simpla obisnuinta de a face lucrurile bine, de a fi autentic (as zice). 

     Cum ar fi sa incepi de maine sa iti propui sa faci mai bine cafeaua de dimineata, sa acorzi o mai mare inspiratie modului in care te imbraci, sa aduci mai mult stil modului in care pasesti pe strada sau in care iti misti mainile, de fapt atitudinii, sa acorzi o mai mare importanta modului in care iti asezi gandurile sau poseta, in care lucrezi sau in care privesti ochii interlocutorului sau in care saruti. Cum ar fi ca de maine sa iti propui sa fii impecabil dar si nemarginit de vesel, sa faci toate lucrurile despre care vorbeam mai sus si inca vreo 6378 de alte gesturi, activitati mai bine, adica impecabil. Da, propune-ti ca de maine sa fii impecabil, sa fii TU. dar acel TU impecabil. Nu uita sa iti pastrezi identitatea, fii tu cel diferit, dar fii autentic.

     De unde vine ideea asta despre autenticitate si responsabilitate, destul de greu de acceptat intr-o lume stirba, ca cea in care ne scaldam cel putin 10 ore pe zi?! Azi am avut un curs despre arta vizuala, un domeniu vast, cu multe studii realizate de experti independenti, de companii, cu o explozie pe masura celei din domeniul informaticii, cu reguli stricte insa si cu o latura artistica ce poate ilustra libertatea suficient de bine. Timp de aproape 2 ore am fost terorizat de mesajul pe care il primeam . . . continut general, neargumentat sau ilogic argumentat, vag, cu divagari ample, superficial, bazat pe multe idei fara fundament  .  . . vorbe neavizate, atmosfera de piata. E dur ce spun si pe masura de trist, insa asta e adevarul. Din 2 ore de comunicare pot spune ca 20 de minute au insemnat transmiterea unui mesaj adecvat, restul au fost degeaba. Asa se pare ca e si scoala romaneasca in marea ei parte, degeaba. Nimic nu poate fi mai grav pentru o fiinta vie (asa cum e de altfel si o societate) ca incetinirea lastarilor, in speta scaderea gradului de educare a populatiei tinere . Romania de maine va fi inca si mai “mare” ca cea de azi  iar umbra prin care se va perinda societatea autohtona va fi pe masura. Spunea Titu Maiorescu – este mai bine sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea– cata responsabilitate intr-un singur om. Ar trebui sa restructuram scoala romaneasca macar cu o treime din responsabilitatea precursorului nostru si sa ii lasam pe cei care sunt capabili sa predea, sa o faca in continuare, pe cei care pot creste oi cu succes sa inceapa sa o faca , pe cei capabili sa ia un bacalaureat sa sustina acest examen iar pe cei ce nu au nevoie de atatea cunostinte sa poata face o educatie aplicata.

    Bunul simt, prin care inteleg simtul elementar, cel care ne face sa fim oameni, ar trebui sa ne fie nelipsit.  Mircea Vulcanescu spunea: ”Nu cred in politica. Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila. Nu vreau omul abstract, ‘umanitatea’, ci omenia” . Schimbarea vine de la noi prin gesturi mici pe care le vom transforma un pic mai tarziu in realizari mari, atat de mari incat sa fie capabile sa ne scoata la lumina.

     Sa incepem de maine sa ne dorim sa fim impecabili, macar din curiozitatea de a vedea unde ajungem 

intr-o saptamana.

Asa mesaj, asa muzica.

Cum sa ajungi mare?

    O intrebare care e mai degraba vaga decat retorica? Ce inseamna sa fii mare?

   Nu cred ca poti masura asta, e un sentiment pe care il simti, e o stare de liniste sau de implinire. Uneori starile astea se confunda, alteori sunt atinse unitar. De fapt, cred ca ajungi mare atunci cand ajungi sa fii fericit pentru o perioada mai indelungata, atunci cand intalnesti fericirea care dureaza. Da, copiii sunt cu adevarat mari, caci ei gusta libertatea si fericirea din plin. Cred ca ai sanse foarte mari „sa fii mare”, sa atingi o stare de liniste interioara si de fericire care tinde sa dainuie  atunci cand esti  simplu in asteptari si in cugetari.

     „Nu exista oameni mici si oameni mari, exista oameni mari si oameni mari” - asa suna un slogan „inteligent si profund” al unei campanii de publicitate. Expresia asta e un nonsens pentru ca nu vine si cu un fundament de sustinere, e doar o promisiune desarta.  Daca esti nefericit, daca te complaci in starea asta, esti un om mic. Revenind, ce inseamna sa fii mare si de ce ar fi bine sa se intample asta?

     Sa fii mare ar putea sa insemne sa ai o dezvoltare profesionala foarte buna sau una academica. Ar putea insemna sa ajungi un reper intr-un domeniu sau un sportiv de performanta cu rezultate, sau chiar un om politic de succes. Insa toate acestea nu mai au sens atunci cand le obtii fara a devenii fericit, cand doar bifezi ceva fara a primi in schimb liniste interioara. La ce bun sa ajungi intr-o stare de sacrificiu, de orbire, cumva dezumanizanta ca sa bifezi un salariu mare, un profit mare, un rezultat mare sau o realizare mare, daca ele nu iti aduc fericirea care dureaza !?

     Mare, ajungi atunci cand inveti sa te bucuri de lucrurile marunte si de cele mari deopotriva , atunci cand dai sens tuturor lucrurilor, atunci cand stii care e drumul pe care trebuie sa pasesti pentru a-ti pastra pacea interioara, impartasind din ea si celor din jur.

     Azi am vazut un mesaj, scris pe un zid daramat care mi-a amintit de placerea de a privi cerul instelat si de un slogan comercial, care indeamna spre cautarea starii de pace interioara pe care imi place sa mi-l repet din cand in cand pentru a gasi energia de a merge mai departe, pe un drum bun – fuel your instinct. Ar mai  fi de spus un lucru, in drumul nostru spre a ajunge mari trebuie sa fim noi insine, unici, diferiti si autentici.

     Numai noi putem fi piedica noastra in a ajunge inapoi oameni mari.

Halloween . . .

    Uite ca a venit din nou vremea de a ne bucura, sau dimpotriva de a blama sarbatorile imprumutate. Nu stiu clar cum mai priveam anul trecut obiceiul asta insa imi amintesc vag de faptul ca ma incadram in categoria celor care spuneau NU. Mai bine sa NU sarbatorim chestia asta, traditia noastra e bogata, obiceiurile noastre la fel, e pacat sa preluam noi povesti si sa le uitam pe cele autentice. De ce am face chestia asta, care de fapt e doar o activitate superficiala si fara de rost.

    Se zice ca omul invata, se maturizeaza, devine mai profund si mai liber (imi place sa cred) odata cu trecerea timpului. Cred ca asa e in cele mai multe cazuri sau mai bine zis atunci cand esti constient de potentialul asta.

    Revenind la Halloween, ei bine, am ajuns acum sa cred ca e o sarbatoare de care ar trebui sa ne bucuram si pe care ar trebui sa o primim cu deschidere. Am ajuns la concluzia asta dupa ce am vazut cata voie buna si cate zambete a adus. Ieri am colindat destul de multe locuri de prin Bucuresti, de la terasele de pe Lipscani, 

mall-urile care aveau programe de Halloween pana la cluburile care aveau petreceri cu tematica. Am vazut multi oameni veseli, mult mai veseli ca de obicei, multa imaginatie in alegerea costumelor si mult curaj. Chiar am simtit ca era o atmosfera de sarbatoare, de carnaval. De apreciat mi se pare si efortul diferitelor  „bodegi ” de a recrea ambianta interioara pentru a insufla atmosfera de Halloween .

    Si pana la urma de ce ar fi nevoie de preluarea unei astfel de sarbatori? Un motiv suficient mi se pare acela ca ea poate aduce zambete si voie buna. Si da, reuseste sa o faca din plin, trebuie numai sa te lasi cuprins de idee.  Apoi, ai o infinitate de posibilitati in care poti privi sarbatoarea asta, trebuie doar sa vrei sa o faci.

    Nu i-ar strica Bucurestiului ideea de a-si impune un carnaval cu tematica pe luna, ar fi bine si pentru economie si pentru  cei deschisi sa zambeasca mai mult.

Sa fie roz . . .

Si daca maine ar trebui sa lansezi un nou brand in lumea B2B (business to business)  in ce culoare l-ai imbraca. Uffff , o alta intrebare de branding stupida. E foarte prost sa lansezi o astfel  intrebare, fara sa poti vedea fundamentul pe care v-a sta noul brand . . . ar zice un connoisseur.  Dar trecand peste nepolitetea de a-i scandaliza pe cei avizati, in ideea ca pot intelege exercitiul de imaginatie, cred ca ar fi interesanta o trecere in revista a potentialului culorilor in branding.

M-am oprit la roz, caci el mi-a venit intai in minte.

Ce reprezinta rozul in branding, prin exemplul companiilor care l-au adoptat?

Intai as zice ca rozul inseamna fun in business, apoi diferentiere, inovatie, deschidere. Trebuie subliniat faptul ca nu exista o legatura duala exclusiva intre el si aceste  valori. Imi vin in minte doua branduri care folosesc roz: Virgin (la o parte din subsidiare) si Millennium Bank. Rozul, le-a ajutat, par branduri vii si mai ales au devenit vizibile si de neconfundat. Pe piata bancilor, ajutorul conferit de culoarea roz e inca si mai mare.

Dincolo de branding, incercam sa ma gandesc daca personal m-as bucura sa am prin preajma culoarea aceasta. Nu am gasit niciun obiect pe care l-as prefer roz . . . insa m-am gandit la ideea de a face o cafea roz, dar nici ea nu m-ar atrage prea mult. Si chiar si asa, fara de preferinte concrete in legatura cu aceasta culoare, pot spune ca apreciez cele doua branduri prezentate mai sus prin valorile pe care sunt construite si foarte bine comunicate. 

Daca vrei sa primesti o scrisoare trebuie mai intai sa trimiti o scrisoare

Incep prin a povesti despre o ciudatenie, o ciudatenie frumoasa si aducatoare de zambete. Am pornit la drum azi destul de trist si am dus-o asa o vreme  buna, apoi m-au dezamagit  mai multe lucruri si dupa ora doi (asa se spune pe la noi pe la Sibiu chiar daca e impotriva “legii”) era si mai grav.

Vorbeam ieri despre oameni si de puterea lor de a insufla, ca prin magie, stari . . . de bine sau din nefericire, stari de rau. Azi eu mi-am gasit salvarea in doua revederi cu persoane dragi. Chiar scriu cu zambetul pe buze si mai ales cu multe ganduri bune si cu planuri pe masura. Imi vine in minte comparatia cu o planta care dupa ce isi primeste apa, isi recapata stralucirea din frunze si  drumul ei catre maturitate (visarea asta) devin autentice si verosimile. Fara apa respectiva, tot potentiaul si mai ales toate sperantele legate de viitorul respectivei plante erau nonsensuri. Asa era si in cazul meu. Parca toate lucrurile pe care mi le propuneam in ultima vreme capatau din nou sens si crezul in ele ma facea fericit.

Chiar sunt uimit cum, dupa doua discutii normale, umile as spune, cel putin prin conditia mea de “bucurestean simplu de la tara” toate planurile mele legate de cele mai marunte lucruri, moarte acum 7 ore, de la scoaterea gunoiului afara din curte pentru a fi ridicat pana la cele de a deveni un renumit doctor, au capatat din nou sens. Dar si mai mult de atat, au devenit niste planuri care mi se par verosimile care imi aduc fericire. Toate astea dupa o “intalnire virtuala” (o discutie telefonica de mai bine de 40 de minute) si o revedere de 2 ore.  Ciudat e ca avem atat de multe mijloace de a ne mentine optimismul, de a ne spori energia pozitiva si cu toate astea de multe ori ne conservam in stari depresive.

Titlul articolului e unul destul de ambiguu si de comlex. Sincer ceea ce cred de fapt e ca trebuie “sa trimitem scrisori” atunci cand e nevoie de ele, sa fim aproape atunci cand putem aduce un ajutor. Mai cred ca nu trebuie sa asteptam scrisori decat atunci cand o facem pentru a-I invata pe cei dragi sa trimita scrisori pentru a deveni ei niste buni expeditori. Si mai cred ca trebuie sa cerem scrisori atunci cand avem nevoie de ele, sa avem curajul, deminitatea si deschiderea sa o facem.

Azi am primit o scrisoare, un prieten bun, pe care nu il mai vazusem de mai bine de 6 luni a venit cu ideea de a ne revedea, cu gandul ca avem multe de povestit si impartasit reciproc. Interesant e ca scrisoarea lui a venit la un moment potrivit, aveam nevoie de o vorba calda si mai ales de un suflu de idei nou. Probabil ca lumea noastra e facuta de asa natura incat putem primi scrisori atunci cand avem nevoie de ele.  Cred in forta asta a omului de a gasi ajutor care uneori devine mai degraba o comuniune cu universal care se indupleca si creeaza o situatie favorabila.

Imi place  mult ideea din titlu vazuta si din ipostaza de a trimite scrisori catre anumiti destinatari si de a primi scrisori de la alti expeditori, cred ca in momentul acela devenim mai profunzi caci vom fi ajuns intr-o lume in care scrisorile se vor trimite cu bune intentii si fara de interese.

Mi-am amintit de o idee pe care profesoara de geografie ne-o spunea in liceu la un moment dat, si anume ca un om isi gaseste menirea pe aici, printe oameni atata timp cat e capabil sa primeasca energie . . . cred ca ar trebui sa mai adaugam la ideea asta si faptul ca menirea poate capata sens doar atunci cand  ii implica pe cei din jur, altfel tot in zadar ar fi.

Dar voi cand ati trimis ultima scrisoare si ce v-a motivat sa o faceti?

Avem nevoie de truisme?

Am o stare generala proasta, mai proasta ca de obicei. Simt ca imi lipseste ceva, ca nu fac ceea ce imi place cu adevarat, ca nu pot crea valoare, ca doar imit, copiez, multiplic, ca ma supun si ma complac in viata de colivie. Asta cu toate ca la suprafata s-ar parea ca e totul roz, studiez ce imi place, lucrez ce imi place, am libertatea sa fac ce imi place si am curajul mereu de a spune ca sunt liber, chiar sa dau nastere unui razboi daca cineva ar avea curajul sa puna la indoiala “certitudinea” asta. Dar nu, nu-s fericit si pentru asta tot cercetez cauza. 

 Din cand in cand imi mai vin in minte idei referitor la oameni si la menirea lor ori la fragilitatea pe care o au ei. Ma gandeam la un moment dat ca oamenii nu pot stralucii decat intre oameni. Asta presupune o legatura duala, de complicitate pozitiva de impartasire a unor elemente comune. Doar comune, nu neaparat pozitive.  Cu alte cuvinte schimbul de energie intre oameni, de orice natura ar fi ea presupune o potentare a ei, o intoarcere a energiei, de fapt un transfer continuu de energie suplimentara. Asta, ne scoate din monotonie, ne face mai implicati, mai vii, ne potenteaza aspiratiile si forta. Omul singur devine fragil, putini sunt cei care pot transcende in singuratate. 

Poate ca e prea vaga ideea de mai sus. Dar sa va spun un alt gand, ce ar fi o iesire intr-o seara de toamna solitara si cum e una alaturi de prieteni. Ori, cum e o dezbatere si cum e un monolog (dar chiar daca si monologul presupune interactiune). Nu vreau sa exclud exceptiile, ci vorbesc doar despre ceea ce se poate integra intr-o norma verificabila prin istoria recenta a majoritatii.

Gandul acesta a plecat de la poza prezentata mai jos, un colaj  al unui om special, Josh Dueck care in urma unor intamplari profunde in viata, a ajuns la concluzia asta : “Friends are more important than money”. Eu as merge pana a zice chiar ca prietenii sunt cei mai importanti, caci alaturi de ei putem gusta fericirea la cotele ei veritabile . . . iar in sustinerea acestei idei imi vin in minte 3 imagini: eu vaslind singur pe lacul Vidraru; eu vaslind cu un prieten pe lacul Vidraru si eu vaslind cu inca 6 prieteni pe lacul Vidraru.

E un truism, nu, sa spui ca prietenii sunt mai importanti decat banii. Da, eu cred ca e un truism, insa trebuie sa ni-l amintim mereu caci de aici vine fericirea, din pretuirea celor de langa noi. Nu am sa scriu mai multe cuvinte caci nu isi mai au rostul. Mai jos gasiti o scurta poveste in imagini despre Josh Dueck si despre ce inseamna sa crezi in prieteni.

http://vimeo.com/28602757 

Inapoi la placere

     Un gand ratacit, mai degraba superficial si rau intentionat decat profund si sincer ma face sa afirm ca pe noi ne definesc placerile mai bine decat uneltele lui Bergson, pe noi cei care intemeiem de multe zeci de mii de ani civilizatii. 

     M-am oprit azi la un moment dat din drumul ratacind prin Bucuresti, pentru a-mi exersa privirea si a-mi ‘’manji’’ ochii (adevarat proces de hartuire vizuala) cu splendoarea oferita de o vitrina, nu departe de Novotel, chiar peste drum. Impresia nu a fost chiar neintinata caci vazusem inainte, chiar langa, “geamurile” unei frizerii care m-a socat.  Da, pe Calea Victoria , peste strada de Novotel e o frizerie asa cum mai vezi prin provincie, peste care trecerea timpului nu a lasat decat o poleiala a tehnologiei si a bunului gust sub care se ascunde tot mlastina stilului comunist autohton. 

     Cred ca e limpede si pentru tine, vorbesc despre Vitrinele Mengotti  dincolo de care se gasesc produse D&G, Prada etc.  Aceste vitrine m-au impresionat, dar neplacut pentru ca sunt o demonstratie pura a lipsei de imaginatie si a lipsei de viziune. Dincolo de sticla sunt doar niste manechine si albul peretilor. Se incearca sugerarea ideii de simplitate, probabil, insa design-ul de acolo nu e decat un cliseu, poate cel mai simplist. Cand priveam simteam ca imi lipseste povestea,ca ar trebui sa fie mai mult decat niste haine, ca ceva are sa se intample rapid ca sa ma impresioneze. Si chiar asa a fost. Dar cum!?

     Mi-am amintit pe loc de vitrinele Anthropologie. M-am salvat singur. Am reusit sa scap de impresia -apus de soare - si sa recapat energie. Vitrinele Anthropologie sunt niste fiinte vii care au sens, au o noima, exprima ceva si daca nu reusesc sa iti aduca un zambet pe buze tot reusesc sa te faca sa iti deconectezi mintea de la problemele curente. Intre aceste doua realitati e o diferenta foarte mare de viziune, de forta creatoare, de caldura impartasita si as zice chiar de valoare impartasita. 

     Imi place sa privesc simbolic ceea ce prezentam mai sus, in antiteza si sa imi imaginez ca si oamenii, sentimentele lor , gandurile lor sau privirile lor (blande pe vreme cand erau copii) sunt la fel, ori colorate ori dimpotriva, simplist de sumbre.

    Am sa mai scriu despre vitrine, mi se pare un subiect interesant, caci reprezinta o sinteza a esentei (din punct de vedere conceptual) sau cel putin asta ar trebui sa fie.
 

     Si poate ca te intrebi de ce  – inapoi la placere – pentru ca mi-am amintit de placerea de a privi o vitrina calda care prin stil si culoare iti genereaza sentimente la fel de calde . . . iar distinctia asta e valabila si atunci cand contempli o femeie, care dincolo de frumusetea exterioara poate sa genereze admiratie prin emotiile pe care le impartaseste.

25 noiembrie, intr-o primavara tarzie

     E marti, am terminat cursul de Informatica mai devreme si am fugit spre casa. Intamplarea a facut sa descopar primavara intr-o zi friguroasa si umbrita de toamna. Un sentiment ciudat m-a izbit cand am ajuns pe Calea Victoria, masinile curgeau ca un rau scurgandu-se inainte si inundand si stradutele mici pe care se pierdeau cu o urma rosie de lumina tremuranda. Era frig, dar mai degraba lumina tremura de teama sa nu o striveasca o alta masina sau sa nu se sufoce in iuresul de neoprit. Toti soferii alergau, claxonau, cautau brese in coloana, accelerau sau franau brusc, toti aveau niste fete triste si o aura neagra data de intunericul noptii. Rabdarea se pierduse undeva in urma, nimeni nu ar fi inteles cuvantul asta, parca si muzica de la radio se schimba mai repede. Doar semafoarele aveau rabdare sa afiseze culorile respectand timpii preinregistrati. Raul asta de masini se opera din curgerea lui sacadata pentru a lasa pietoni la fel de umbriti de vremuri sau de intunericul noptii sa treaca strada. 

     Am avut norocul sa ajung la un semafor chiar atunci cand arata culoarea galbena si am preferat sa astept. Cred ca ceva m-a oprit in acel loc. In toata galagia si misterul lugubru al masinilor urlatoare am avut norocul sa vad ca lucrurile pot sta si altfel si ca ele sunt de fapt asa cum suntem pregatiti sa le vedem. Pe trecere am vazut traversand doi batranei, imbracati ce-i drept si ei tot in niste haine de culoare inchisa dar departe de a se incadra in peisaj. Carau cu ei un bagaj pe care il tineau impreuna si mergeau un pic mirati insa increzatori. Fata le radia, erau veseli si naivi, ignorau tot vuietul masinilor si mergeau inainte. Fetele lor zambitoare si sincere m-au marcat. Cele doua creaturi erau pentru mine o lucrare abstracta care ma fascina dar pe care nu o intelegeam.  Mi-am amintit imediat de bunici si de linistea care guverneaza lumea lor. 

     Impresia a fost de scurta durata insa starea de bine pe care mi-au dat-o cei doi batranei si amintirea bunicilor mi-au facut seara linistita. Am ramas in minte cu intrebarea asta – unde ne indreptam cu totii in lumea asta de ciment, intuneric, pseudoviteza, false valori si de vitrine nespalate? Ma intristeaza gandul ca nu reusim sa ne gasim un drum mai usor, noi oamenii, luand cei mai bun din toate stilurile de viata. Cand am sa mai am dezbateri cu amici din tarile civilizate am sa le spun cu mandrie procentul populatiei rurale si am sa le povestesc despre zambetul autentic dar si despre linistea taranului roman. Asa poate vor regasi si ei mai des primavara!

De la blog la urma si de pe urma pe blog

     Imi amintesc si acum, chiar daca au trecut mai bine de 7 ani, sintagma “ars poetica”, m-a fascinat de la inceput. Poate ca o corelam cu imaginea fabuloasa  si aroganta a poetului care putea sa isi defineasca drumul si creatia intr-o formula pura si de ne contrazis. 

     Ar fi ciudat sa extinzi conceptual asta si in sfera blogging-ului caci parca nu poate straluci un blog precum un poem si nici nu poate aduce tot atata schimb de emotie. Totusi trebuie sa spun ca imi place sa cred ca un blog poate fi vazut ca o poteca pe care mergi in fiecare zi lasand urme, construind o poveste. Aceasta poveste poate fi o suita de reactii firesti prin care sugerezi idei dar si emotii.

     Un blog e o urma, o urma a urmei pe care o lasi prin lume, dincolo de timp consemnand-o printr-o sinteza de idei.