În ochi

Se apropie de miezul nopţii, timpul are încă răbdare... nu ştiu câtă... dar liniştea îmi e destul de limpede. Sorb dintr-o cană un vin aromatizat greşit... nici mierea, nici merele, nici scorţişoară nu au putut scoate otrava rămasă în mirosul şi aroma dată de strugurii păcătoşi scăpaţi printre cei de bună credinţă.

Cu speranţa că nu mi-au fost întinate gândurile de vinul trist şi sigur că am scăpat de veninul pe care l-am afişat la întâlnirea de mai devreme, mă gândesc zâmbitor la o scenă pe care am văzut-o azi. Am fost pe seara într-o cafenea dragă mie, călduroasă, cu nume francez, mobilată plăcut şi cu ambianţa boemă. Am petrecut două ore liniştitoare şi am dezbătut idei şi metafore inteligente.

Dincolo de povestea asta am asistat la o alta, care se petrecea sub ochii mei, undeva în colţul salonului, între doi tineri. Aveau cam 26-28 de ani. Cred că se vedeau pentru a doua sau a treia oară. Păreau reţinuţi dar sinceri. Erau îmbrăcaţi elegant însă fără a epata. I-ai fi observat mai degrabă pentru modestie sau pentru părul ei creţ şi foarte mare. Şi ei au petrecut mai bine de două ore în acelaşi loc. Fără să îl văd pe el, pentru că era aşezat cu spatele, însă având mereu în stânga chipul ei, înţelegeam că purtau în permanenţă discuţii vii care pe ea o ţineau plină de vigoare şi pasiune.

Un lucru mi-a atras atenţia şi m-a făcut să înţeleg importanţa lui. Ea îl privea în permanenţă pe el cu nişte ochi de vultur, de vultur blând dar atent, viu, pătrunzător. Am ridicat ochii mei spre ea de mai multe ori de-a lungul celor două ore şi niciodată nu i-am văzut altfel. Mă intriga atenţia pe care o avea şi nu puteam să cred că nu o voi zări şi în ipostaza de a vedea şi altceva în afară de ochii lui. Dar nu mi-a fost dat să văd asta. M-a impresionat pasiunea pe care ochii ei o comunicau şi mai ales devotamentul faţă de cel pe care îl privea. Era incredibilă, parcă privea un peisaj de vară care se schimbă în permanenţă, în care copacii şi florile înfloreau şi iar înfloreau, în care soarele şi cerul se aflau mereu în alte ipostaze în care totul era dinamic şi se succeda cu o repeziciune şi un mister încât nu puteai să priveşti măcar o clipă în altă parte pentru că ai fi riscat să pierzi tot. Şi prin acest tot înţeleg, sau cel puţini îmi place să înţeleg viaţa ei, ceea ce avea ea să trăiască în următorii 72-74 de ani, căci privirea ei asta arăta, un drum lung şi frumos în care credea sincer şi pe care ştia că nu îl va face singură ci cu el şi pentru amândoi. Privea fix, te răscolea chiar dacă tu priveai din lateral fără a fi pătruns de ochii ei, clipea rar, nu avea ochii mari ci doar imobilizaţi, lucizi, nu sclipeau şi nici nu păreau obosiţi. Cred că aşa priveşti atunci când ai o flacără interioară, când gândurile tale îşi găsesc echilibrul şi când încrederea ta ştie că şi-a găsit adăpostul.

Ce am înţeles eu din povestea asta e că privirea oamenilor de lângă noi, oricare ar fi relaţia noastră cu ei, exprimă nişte adevăruri sincere (adevăruri care durează), pe care nici ei nu le ştiu pe deplin şi că înainte de a căuta vorbele pe buzele lor putem să le căutăm în ochii lor pentru a le vedea mai clare şi mai profunde.

Nu numai frumuseţea sta în ochii privitorului ci şi pasiunea, încrederea, liniştea şi respectul lui şi da, dragostea trece mai degrabă prin ochi ...

Dialoguri . . .

. . . ,

Observ ca vremea asta te indeamna la scris. Ceea ce e foarte frumos.

Punand pe hartie unele ganduri, reusesti sa le structurezi si sa le limpezesti si chiar sa-ti schimbi starea.

Imi place fotografia cu fata baietelului care zambeste  din articolul postat azi. E minunat acel zambet de copil (e o fotografie de-a ta, nu?). Chiar sustine tot ceea ce ai scris mai sus.

Sunt de acord cu faptul ca fericirea poate fi potentata de prezenta altora pe drumul tau, alaturi de tine. Dar nu depinde neaparat de altii decat daca tu crezi ca depinde de altii. E in tine si e unica. Doar tu esti cel care o poti clasifica astfel. Tu tocmai ce ai descris un moment extrem de frumos in articolul de azi: a doua zapada din acest an si ce sentimente si amintiri a trezit in tine. Nu a fost acesta un moment fericit pentru tine?

Pentru mine nu a fost, de exemplu. Dimpotriva! Pentru ca mie nu imi place zapada. Poate mi-a placut in copilarie, nu mai stiu.

Acum, la maturitate, exista alte lucruri care ma fac fericita. 

De aceea spun ca este unica si ca o ai in tine. Trebuie doar sa fii atent si sa o apreciezi ca atare.

Noapte buna,

. . .

Dec 10, 2012 at 23:10  

 

Hey F . . . 

. . . nu s eu in pozna :P, nu aveam cu mine de odinioara la indemana :) .  .  .

As vrea sa reactionez, dar nu pot, sunt confuz, e ciudat sentimentul, parca trag de mine in acelasi timp 77 de maini, numar impar pt. ca imi place sa cred ca mi-am dus deja si eu o mana in guler si ca incerc sa ma zgaltai sa imi revin :))  . . . 

. . . am fost cam fals in textul de pe blog, sunt foarte scurte momentele in care simt lucruri puternice, autentice si mi le amplific eu cumva, in rest sunt intr un zgomot de fond . . . 

mi se pare ca dincolo de faptul ca mocirla e mare si ca si eu contribui la amplificarea/pastrarea ei, e o lupta fara sens, sau de fapt cu sensuri pe care le darami din cand in cand ca sa construiesti alte sensuri false . . . nu simti ca traim din sensuri pe care le construim cu mediocritatea spiritului nostru!? . . . oare noi am adus lumea aici, sau asa e ea . . . 

as scrie mai mult, dar nu am liniste si nu pot fi autentic ori minciunile, chestiile inventate, ori crescute in incubatorul mintii/sufletului alea care nu vin de la sine si care nu  nu pot fi zguduitoare nu merita sa fie mai lungi decat o postare de blog :)) . . . sa nu crezi tot ce spun acum . . . 

vreau sa iti mai spun un lucru, noi toti pastram o vibratie pura in noi, una dobandita de la inceput si pastrata de mediul curat de langa noi (natura) . . .  chestia asta lucreaza ca o fereastra care permite luminii sa intre . . . daca avem mai putina vibratie avem mai putina fereastra si nu mai intra toata lumina . . . nu mai suntem capabili sa ne bucuram de toata lumina . . . cred ca trebuie sa ne scuturam de unele chestii adunate pe parcurs tocmai pt a pastra vie vibratia asta si pentru a ne bucura de autentic . . . fericirea autentica, aia care dureaza se dobandeste inca de aici de pe pamant . . . cred mult in lucrul asta . . .

zambesc acum, iti multumesc pentru dialog :) 

Dec 11, 2012 at 00:44 PM       

 

În doi

Frumoasă ziua asta. Privesc pe geam albul din jur şi zâmbesc precum un copil, sau poate ar trebui să spun că doar zâmbesc. Şi muzica are rolul ei în poveste, şi noi suntem tot vibraţii şi e bine să păstrăm cadenţele pozitive (http://www.youtube.com/watch?v=EM6zGIVTnvw). De dimineaţă lumina intrase la adăpost în casă prin geamurile cât peretele şi era multă, zăpada o arunca pe toată înăuntru. E un sentiment plăcut şi puternic cel pe care ţi-l dă invazia de lumină.

E a doua zăpadă din iarnă asta dar e la fel de veselă ca prima şi ea şi starea pe care mi-a dat-o.

Am plecat doi...

Copiii nu sunt fragili . . .  e doar o iluzie, în libertatea lor rece şi caldă deopotrivă sunt nişte mici clopoţei care nu se clatină la orice vânt... căci vântul e tot una cu ei, la fel de pur şi de nevinovat. Şi am plecat de acasă doi căci am luat-o din loc şi imediat ce m-am apucat să deszăpezesc maşina mi-am amintit de copilărie, de ceea ce însemna iarna pentru mine atunci când aveam ochi să o privesc şi curaj să o simt. Am renunțat repede la mersul pe patru roți si am luat-o pe jos spre metrou, eu şi copilul din mine, acela viu şi autentic gata să alerge pe străzi, să se scalde prin bălţile de la prânz, să alunece pe gheaţă, să arunce cu bulgări, să râdă singur şi să viseze frumos.

Copilul din tine ce mai zice?

Mi-am dat seama că trebuie să mă întreb mai des asta pentru că altfel am să fiu bătrân la 19 ani şi cred că e cumva prematur şi rece. Fiecare poveste, fiecare lucru pe care îl vedem sau îl auzim poate avea mai multe sensuri, ține de noi să îl dăm pe cel bun, acela care ne face fericiţi aşa cum făceam la începuturi. Şi asta nu înseamnă să ne minţim, dimpotrivă ci să fim autentici şi responsabili în legătura cu viaţa noastră, cu timpul nostru, cu fiecare clipă de care suntem datori să ne bucurăm. E adevărat, nu putem trăi într-o fericire continuă, dar putem trăi mai veseli, mai relaxaţi, mai vii dacă ne străduim. Cuprins de atmosfera asta albă, de amintirile copilăriei, de gândurile sărbătorilor, de vibraţia bună din căşti sunt sigur că azi aş fi îmbrăţişat în loc să înjur sau să ignor un pitecantrop autohton bun cunoscător al limbajului de mahala care m-ar fi înjurat cu romantism.

O metaforă...

Chiar dacă e frig, dacă trotuarele îs pline de apă (care inundă cizmele Chanel lipsite încă de membrane protectoare la apă, contaminând picioarele fine ale doamnelor din Bucureşti, prevăzătoare dar neputincioase în fata naturii), dacă în autobuze te calci pe picioare, dacă pe străzi e încă zăpadă sau gheaţă cred că trebuie să ne bucurăm de zăpadă asta căci pe lângă faptul că acoperă mizeriile (la propriu) poate măcar să acopere şi monotoniile noastre.

Îmi imaginez un bătrân, cu o pensie modestă, dar îngrijit, care întinde spre un cerşetor de-al vremurilor noastre (cu mult tupeu) un covrig, în spiritul sărbătorilor ce or să vină şi pentru că simte din suflet asta, pentru a-i alina suferinţa. În urma gestului făcut din suflet dar cu o reţinere, venită din teamă de a nu stânjeni pe cerşetor, copleşit poate de povara vremurilor, bătrânul primeşte vorbe grele. Aşa văd şi zăpada asta, ca un dar al Creatorului în spiritul vremurilor pe care mulţi dintre noi nu îl pot primi cu inima deschisă.

În cazul ăsta, să punem suflet, zic, nu numai când ne gândim la dorinţele noastre materiale, multe nesatisfăcute încă, ci şi în gesturile mici pe care le facem şi în clipele simple care ne pot face înapoi oameni şi chiar înapoi copii.

Greşeşte . . . asta te-nalţă

“Greşim”. . . aşa se numea articolul pe care îl citeam pe un blog ieri şi care m-a făcut să mă mai gândesc.

Rama povestirii

Am avut o zi grea, mi-am schimbat gândurile şi mi-am răstălmăcit speranţele şi iluziile de mai multe ori. E frumos dar şi dureros să vezi cum omul pendulează în permanenţă între stări de bine şi rău, între curaj şi teamă ori între putere şi neputinţă. Chiar dacă trăirile sunt autentice chenarul în care se întâmplă ele pare a fi unul fals . . . perspectiva asta arată ca de fapt luciditatea, însă aceea a observatorului din exterior, aflat undeva foarte departe, omoară voluptatea realului şi nu o sporeşte. Apoi, în cazul ăsta al dependenţei de ceea ce denumeam mai sus „chenar”, adică lumea în care ne mişcăm, atenţia care sporeşte durerea de dinţi devine un concept lipsit de sens. Gândul ăsta (o reacţie în contradictoriu) mă face să îl respect şi mai mult pe Camil Petrescu.

Ce greșesc eu?

De ceva vreme, cu luciditate (aşa mă mint, dar nu ştiu în ce peştera m-am băgat singur, asta ca să nu vorbesc de peşterile în care m-am născut) mă mint că încerc să caut un echilibru, o cale care să îmi aducă mai multe zâmbete şi că drumul ăsta al meu e în lucru, că trebuie să îl reinventez. Frumos gând - mă mint, un drum nobil şi de om curajos. Greşesc, nu fac decât să mă mint ca eu caut ceva, fără a avea curaj şi sens în ceea ce fac. Deci nu fac nimic, mimez doar, sunt fals, prea puţin implicat, fără direcţie şi fără pasiune.

Ce e fericirea?

Rămân doar la întrebare, nu vreau să aduc aici explicaţii ci doar vreau să evidenţiez faptul că trebuie să fim conştienţi de răspuns şi apoi să ştim ce contribuţie au cei de lângă noi în obţinerea fericirii. Fericirea nu are sens de unul singur, ea e potenţata de cei din preajma noastră.

E bine să greşeşti

Greşim mult, greşim de fapt atunci când nu suntem perfecţi şi se întâmplă des. Asta nu e rău, dimpotrivă e calea spre mai bine. Cred că de fapt trebuie să căutăm în viaţa asta să greşim cât mai mult, dar mereu altfel, mereu în alte situaţii, în alte poveşti pe care le inventăm, le găsim pe baza învăţăturilor obţinute din fiecare greşeală prin care am trecut.

Un pas . . . unul înainte

Azi mi-am luat o coală albă, un creion şi am început să mă gândesc la lucrurile care mă fac fericit. Am încercat să mă conving că sunt liber şi responsabil total pentru fericirea mea şi că fericirea mea devine şi fericirea celor care îmi sunt aproape. E un exerciţiu frumos, te eliberează, începi să visezi frumos, ştii că limitele sunt date de tine, că există şanse să îţi urmezi drumul şi să găseşti fericirile la care tinzi. Nu e greu deloc, iar după o vreme de meditat simţi că se poate, pasiunea, încrederea în tine, în drumul tău conlucrează şi îţi dau energie. Surpriza devine şi mai plăcută când îţi dai seama că în drumul tău îşi au un loc foarte clar delimitat cei de lângă tine. E surprinzător cum ajungi să realizezi că ei nu sunt oricine, ca fericirea ta şi a lor au ceva în comun, că nu eşti singur pe drumul pe care îţi imaginezi că poţi păşi, ca de fapt e un dar extraordinar că respectivii oameni şi nu alţii îţi sunt aproape.

Nu există concluzii... cel puţin nu în „chenarul” ăsta

Suntem datori să ne căutăm fericirea, să avem mereu zâmbetul pe faţă, mintea limpede, sens în ceea ce facem, sufletul liber dar implicat în lucrurile pe care le facem (trebuie să avem pasiune şi nu înverşunare, pasiunea e ca rouă, atinge şi apoi dispare pentru a reveni numai după o vreme doar pentru a lăsa razele de soare să aducă lumina).

Fericirea e strâns legată de oamenii care ne sunt aproape. Şi pentru doi îndrăgostiţi lucrurile ar avea mai mult sens dacă devin conştienţi că ei sunt de fapt împreună pentru a acumula mai multă fericire decât separat.

Totul reîncepe să fie mai simplu când ne recăpătam curajul de a ne mărturisi nouă (în prima fază) ceea ce ne face fericiţi, de a simţi libertatea pe care o avem (şi pe care nu ne-o poate lua nimeni, asta e darul suprem pe care îl avem) şi de a comunica mai departe credinţele noastre.

E înspăimântător să vezi cât de liber eşti, câtă fericire poţi primi, câte greşeli pentru a creşte îţi e permis să faci şi cât de frumos poate să fie...

Cam atât de simplă e fericirea şi tot atât de uşor e să ajungi la ea . . .

http://www.youtube.com/watch?v=MI4x0U8ElOA