În ochi

Se apropie de miezul nopţii, timpul are încă răbdare... nu ştiu câtă... dar liniştea îmi e destul de limpede. Sorb dintr-o cană un vin aromatizat greşit... nici mierea, nici merele, nici scorţişoară nu au putut scoate otrava rămasă în mirosul şi aroma dată de strugurii păcătoşi scăpaţi printre cei de bună credinţă.

Cu speranţa că nu mi-au fost întinate gândurile de vinul trist şi sigur că am scăpat de veninul pe care l-am afişat la întâlnirea de mai devreme, mă gândesc zâmbitor la o scenă pe care am văzut-o azi. Am fost pe seara într-o cafenea dragă mie, călduroasă, cu nume francez, mobilată plăcut şi cu ambianţa boemă. Am petrecut două ore liniştitoare şi am dezbătut idei şi metafore inteligente.

Dincolo de povestea asta am asistat la o alta, care se petrecea sub ochii mei, undeva în colţul salonului, între doi tineri. Aveau cam 26-28 de ani. Cred că se vedeau pentru a doua sau a treia oară. Păreau reţinuţi dar sinceri. Erau îmbrăcaţi elegant însă fără a epata. I-ai fi observat mai degrabă pentru modestie sau pentru părul ei creţ şi foarte mare. Şi ei au petrecut mai bine de două ore în acelaşi loc. Fără să îl văd pe el, pentru că era aşezat cu spatele, însă având mereu în stânga chipul ei, înţelegeam că purtau în permanenţă discuţii vii care pe ea o ţineau plină de vigoare şi pasiune.

Un lucru mi-a atras atenţia şi m-a făcut să înţeleg importanţa lui. Ea îl privea în permanenţă pe el cu nişte ochi de vultur, de vultur blând dar atent, viu, pătrunzător. Am ridicat ochii mei spre ea de mai multe ori de-a lungul celor două ore şi niciodată nu i-am văzut altfel. Mă intriga atenţia pe care o avea şi nu puteam să cred că nu o voi zări şi în ipostaza de a vedea şi altceva în afară de ochii lui. Dar nu mi-a fost dat să văd asta. M-a impresionat pasiunea pe care ochii ei o comunicau şi mai ales devotamentul faţă de cel pe care îl privea. Era incredibilă, parcă privea un peisaj de vară care se schimbă în permanenţă, în care copacii şi florile înfloreau şi iar înfloreau, în care soarele şi cerul se aflau mereu în alte ipostaze în care totul era dinamic şi se succeda cu o repeziciune şi un mister încât nu puteai să priveşti măcar o clipă în altă parte pentru că ai fi riscat să pierzi tot. Şi prin acest tot înţeleg, sau cel puţini îmi place să înţeleg viaţa ei, ceea ce avea ea să trăiască în următorii 72-74 de ani, căci privirea ei asta arăta, un drum lung şi frumos în care credea sincer şi pe care ştia că nu îl va face singură ci cu el şi pentru amândoi. Privea fix, te răscolea chiar dacă tu priveai din lateral fără a fi pătruns de ochii ei, clipea rar, nu avea ochii mari ci doar imobilizaţi, lucizi, nu sclipeau şi nici nu păreau obosiţi. Cred că aşa priveşti atunci când ai o flacără interioară, când gândurile tale îşi găsesc echilibrul şi când încrederea ta ştie că şi-a găsit adăpostul.

Ce am înţeles eu din povestea asta e că privirea oamenilor de lângă noi, oricare ar fi relaţia noastră cu ei, exprimă nişte adevăruri sincere (adevăruri care durează), pe care nici ei nu le ştiu pe deplin şi că înainte de a căuta vorbele pe buzele lor putem să le căutăm în ochii lor pentru a le vedea mai clare şi mai profunde.

Nu numai frumuseţea sta în ochii privitorului ci şi pasiunea, încrederea, liniştea şi respectul lui şi da, dragostea trece mai degrabă prin ochi ...