Rama povestirii
Am avut o zi grea, mi-am schimbat gândurile şi mi-am răstălmăcit
speranţele şi iluziile de mai multe ori. E frumos dar şi dureros să vezi cum
omul pendulează în permanenţă între stări de bine şi rău, între curaj şi teamă
ori între putere şi neputinţă. Chiar dacă trăirile sunt autentice chenarul în
care se întâmplă ele pare a fi unul fals . . . perspectiva asta arată ca de
fapt luciditatea, însă aceea a observatorului din exterior, aflat undeva foarte
departe, omoară voluptatea realului şi nu o sporeşte. Apoi, în cazul ăsta al
dependenţei de ceea ce denumeam mai sus „chenar”, adică lumea în care ne
mişcăm, atenţia care sporeşte durerea de dinţi devine un concept lipsit de
sens. Gândul ăsta (o reacţie în contradictoriu) mă face să îl respect şi mai
mult pe Camil Petrescu.
Ce greșesc eu?
De ceva vreme, cu luciditate (aşa mă mint, dar nu ştiu în ce peştera m-am
băgat singur, asta ca să nu vorbesc de peşterile în care m-am născut) mă mint
că încerc să caut un echilibru, o cale care să îmi aducă mai multe zâmbete şi
că drumul ăsta al meu e în lucru, că trebuie să îl reinventez. Frumos gând - mă
mint, un drum nobil şi de om curajos. Greşesc, nu fac decât să mă mint ca eu
caut ceva, fără a avea curaj şi sens în ceea ce fac. Deci nu fac nimic, mimez
doar, sunt fals, prea puţin implicat, fără direcţie şi fără pasiune.
Ce e fericirea?
Rămân doar la întrebare, nu vreau să aduc aici explicaţii ci doar vreau să
evidenţiez faptul că trebuie să fim conştienţi de răspuns şi apoi să ştim ce
contribuţie au cei de lângă noi în obţinerea fericirii. Fericirea nu are sens
de unul singur, ea e potenţata de cei din preajma noastră.
E bine să greşeşti
Greşim mult, greşim de fapt atunci când nu suntem perfecţi şi se întâmplă
des. Asta nu e rău, dimpotrivă e calea spre mai bine. Cred că de fapt trebuie
să căutăm în viaţa asta să greşim cât mai mult, dar mereu altfel, mereu în alte
situaţii, în alte poveşti pe care le inventăm, le găsim pe baza învăţăturilor
obţinute din fiecare greşeală prin care am trecut.
Un pas . . . unul înainte
Azi mi-am luat o coală albă, un creion şi am început să mă gândesc la lucrurile care mă fac fericit. Am încercat să mă conving că sunt liber şi responsabil total pentru fericirea mea şi că fericirea mea devine şi fericirea celor care îmi sunt aproape. E un exerciţiu frumos, te eliberează, începi să visezi frumos, ştii că limitele sunt date de tine, că există şanse să îţi urmezi drumul şi să găseşti fericirile la care tinzi. Nu e greu deloc, iar după o vreme de meditat simţi că se poate, pasiunea, încrederea în tine, în drumul tău conlucrează şi îţi dau energie. Surpriza devine şi mai plăcută când îţi dai seama că în drumul tău îşi au un loc foarte clar delimitat cei de lângă tine. E surprinzător cum ajungi să realizezi că ei nu sunt oricine, ca fericirea ta şi a lor au ceva în comun, că nu eşti singur pe drumul pe care îţi imaginezi că poţi păşi, ca de fapt e un dar extraordinar că respectivii oameni şi nu alţii îţi sunt aproape.Nu există concluzii... cel puţin nu în „chenarul” ăsta
Suntem datori să ne căutăm fericirea, să avem mereu zâmbetul pe faţă,
mintea limpede, sens în ceea ce facem, sufletul liber dar implicat în lucrurile
pe care le facem (trebuie să avem pasiune şi nu înverşunare, pasiunea e ca
rouă, atinge şi apoi dispare pentru a reveni numai după o vreme doar pentru a
lăsa razele de soare să aducă lumina).
Fericirea e strâns legată de oamenii care ne sunt aproape. Şi pentru doi
îndrăgostiţi lucrurile ar avea mai mult sens dacă devin conştienţi că ei sunt
de fapt împreună pentru a acumula mai multă fericire decât separat.
Totul reîncepe să fie mai simplu când ne recăpătam curajul de a ne
mărturisi nouă (în prima fază) ceea ce ne face fericiţi, de a simţi libertatea
pe care o avem (şi pe care nu ne-o poate lua nimeni, asta e darul suprem pe
care îl avem) şi de a comunica mai departe credinţele noastre.
E înspăimântător să vezi cât de liber eşti, câtă fericire poţi primi, câte
greşeli pentru a creşte îţi e permis să faci şi cât de frumos poate să fie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu