În doi

Frumoasă ziua asta. Privesc pe geam albul din jur şi zâmbesc precum un copil, sau poate ar trebui să spun că doar zâmbesc. Şi muzica are rolul ei în poveste, şi noi suntem tot vibraţii şi e bine să păstrăm cadenţele pozitive (http://www.youtube.com/watch?v=EM6zGIVTnvw). De dimineaţă lumina intrase la adăpost în casă prin geamurile cât peretele şi era multă, zăpada o arunca pe toată înăuntru. E un sentiment plăcut şi puternic cel pe care ţi-l dă invazia de lumină.

E a doua zăpadă din iarnă asta dar e la fel de veselă ca prima şi ea şi starea pe care mi-a dat-o.

Am plecat doi...

Copiii nu sunt fragili . . .  e doar o iluzie, în libertatea lor rece şi caldă deopotrivă sunt nişte mici clopoţei care nu se clatină la orice vânt... căci vântul e tot una cu ei, la fel de pur şi de nevinovat. Şi am plecat de acasă doi căci am luat-o din loc şi imediat ce m-am apucat să deszăpezesc maşina mi-am amintit de copilărie, de ceea ce însemna iarna pentru mine atunci când aveam ochi să o privesc şi curaj să o simt. Am renunțat repede la mersul pe patru roți si am luat-o pe jos spre metrou, eu şi copilul din mine, acela viu şi autentic gata să alerge pe străzi, să se scalde prin bălţile de la prânz, să alunece pe gheaţă, să arunce cu bulgări, să râdă singur şi să viseze frumos.

Copilul din tine ce mai zice?

Mi-am dat seama că trebuie să mă întreb mai des asta pentru că altfel am să fiu bătrân la 19 ani şi cred că e cumva prematur şi rece. Fiecare poveste, fiecare lucru pe care îl vedem sau îl auzim poate avea mai multe sensuri, ține de noi să îl dăm pe cel bun, acela care ne face fericiţi aşa cum făceam la începuturi. Şi asta nu înseamnă să ne minţim, dimpotrivă ci să fim autentici şi responsabili în legătura cu viaţa noastră, cu timpul nostru, cu fiecare clipă de care suntem datori să ne bucurăm. E adevărat, nu putem trăi într-o fericire continuă, dar putem trăi mai veseli, mai relaxaţi, mai vii dacă ne străduim. Cuprins de atmosfera asta albă, de amintirile copilăriei, de gândurile sărbătorilor, de vibraţia bună din căşti sunt sigur că azi aş fi îmbrăţişat în loc să înjur sau să ignor un pitecantrop autohton bun cunoscător al limbajului de mahala care m-ar fi înjurat cu romantism.

O metaforă...

Chiar dacă e frig, dacă trotuarele îs pline de apă (care inundă cizmele Chanel lipsite încă de membrane protectoare la apă, contaminând picioarele fine ale doamnelor din Bucureşti, prevăzătoare dar neputincioase în fata naturii), dacă în autobuze te calci pe picioare, dacă pe străzi e încă zăpadă sau gheaţă cred că trebuie să ne bucurăm de zăpadă asta căci pe lângă faptul că acoperă mizeriile (la propriu) poate măcar să acopere şi monotoniile noastre.

Îmi imaginez un bătrân, cu o pensie modestă, dar îngrijit, care întinde spre un cerşetor de-al vremurilor noastre (cu mult tupeu) un covrig, în spiritul sărbătorilor ce or să vină şi pentru că simte din suflet asta, pentru a-i alina suferinţa. În urma gestului făcut din suflet dar cu o reţinere, venită din teamă de a nu stânjeni pe cerşetor, copleşit poate de povara vremurilor, bătrânul primeşte vorbe grele. Aşa văd şi zăpada asta, ca un dar al Creatorului în spiritul vremurilor pe care mulţi dintre noi nu îl pot primi cu inima deschisă.

În cazul ăsta, să punem suflet, zic, nu numai când ne gândim la dorinţele noastre materiale, multe nesatisfăcute încă, ci şi în gesturile mici pe care le facem şi în clipele simple care ne pot face înapoi oameni şi chiar înapoi copii.