E marti, am
terminat cursul de Informatica mai devreme si am fugit spre casa. Intamplarea a
facut sa descopar primavara intr-o zi friguroasa si umbrita de toamna. Un
sentiment ciudat m-a izbit cand am ajuns pe Calea Victoria, masinile curgeau ca
un rau scurgandu-se inainte si inundand si stradutele mici pe care se pierdeau
cu o urma rosie de lumina tremuranda. Era frig, dar mai degraba lumina tremura
de teama sa nu o striveasca o alta masina sau sa nu se sufoce in iuresul de
neoprit. Toti soferii alergau, claxonau, cautau brese in coloana, accelerau sau
franau brusc, toti aveau niste fete triste si o aura neagra data de intunericul
noptii. Rabdarea se pierduse undeva in urma, nimeni nu ar fi inteles cuvantul
asta, parca si muzica de la radio se schimba mai repede. Doar semafoarele aveau
rabdare sa afiseze culorile respectand timpii preinregistrati. Raul asta de
masini se opera din curgerea lui sacadata pentru a lasa pietoni la fel de
umbriti de vremuri sau de intunericul noptii sa treaca strada.
Am avut
norocul sa ajung la un semafor chiar atunci cand arata culoarea galbena si am
preferat sa astept. Cred ca ceva m-a oprit in acel loc. In toata galagia si
misterul lugubru al masinilor urlatoare am avut norocul sa vad ca lucrurile pot
sta si altfel si ca ele sunt de fapt asa cum suntem pregatiti sa le vedem. Pe
trecere am vazut traversand doi batranei, imbracati ce-i drept si ei tot in
niste haine de culoare inchisa dar departe de a se incadra in peisaj. Carau cu
ei un bagaj pe care il tineau impreuna si mergeau un pic mirati insa
increzatori. Fata le radia, erau veseli si naivi, ignorau tot vuietul masinilor
si mergeau inainte. Fetele lor zambitoare si sincere m-au marcat. Cele doua creaturi
erau pentru mine o lucrare abstracta care ma fascina dar pe care nu o
intelegeam. Mi-am amintit imediat de
bunici si de linistea care guverneaza lumea lor.
Impresia a
fost de scurta durata insa starea de bine pe care mi-au dat-o cei doi batranei
si amintirea bunicilor mi-au facut seara linistita. Am ramas in minte cu intrebarea
asta – unde ne indreptam cu totii in lumea asta de ciment, intuneric,
pseudoviteza, false valori si de vitrine nespalate? Ma intristeaza gandul ca nu
reusim sa ne gasim un drum mai usor, noi oamenii, luand cei mai bun din toate
stilurile de viata. Cand am sa mai am dezbateri cu amici din tarile civilizate
am sa le spun cu mandrie procentul populatiei rurale si am sa le povestesc
despre zambetul autentic dar si despre linistea taranului roman. Asa poate vor
regasi si ei mai des primavara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu