Poate ca cifra magica e 2

Privesti inapoi, vezi momente. Privesti inainte, tot momente vezi. Si unele si altele iti sunt sadite in minte sub forma de povesti, o insiruire de imagini si idei care te fac sa vibrezi. Viata e alcatuita din momente si din vidul dintre ele, asa cum se intampla si in cazul unui atom sau al universului.

Ma fascineaza ideea ca unele sunt mai puternice ca altele fara sa existe vreun temei. Pur si simplu sunt momente pe care nu le uiti, raman in mintea ta, in sufletul tau. Si e straniu ca nu conteaza daca sunt dintre cele din trecut sau cele din viitor, detaliul asta nu modifica vibratia inerioara. Imi vin in minte acum doua momente, prima bere bauta cu tatal meu la crasma, intors fiind din marele oras  unde incepusem facultatea (momentul asta a ramas doar la stadiul de proiectie, dar e viu, poate mai viu decat daca s-ar fi intamplat) si momentul in care timpul disparuse complet, inghiti de parul ei moale si de iarba care se pierdea cantand sub noi . . .

Cu cat adunam mai multe momente cu atat scade vidul de care vorbeam mai sus. Iar cu cat mai frumoase pe dinauntru sunt persoanele de langa noi si mai ales persoana pe care am ales-o sa ne fie aproape cu atat mai adancite in eternul mintii si emotiei noastre vor fi momentele traite.

Poate ca cifra magica e 2, pentru ca in doi vom aduna mai multe momente si mai multa emotie.

"Viata e pe zile" si e despre momente . . .

Dor de oameni sinceri, cu ei

Era o vreme, cand totul era transparent pentru ca nu stiam sa mint. Nu puteam sa ii mint pe ceilalti si nici pe mine nu ma puteam minti, nu invatasem inca. Mi se pare chiar mai greu sa ajungi sa te induci pe tine in eroare construind false argumente, false  dorinte, false asocieri sau false credinte.

Azi, sa spui ce simti, ce crezi, fara de infranari, frici, menajamente sau ratiuni diplomatice e un lucru eliberator. Ieri era doar firesc pentru ca lumea era altfel; copii nu stiu sa minta.

Sa stii ce vrei (adica sa nu te amagesti pe tine) si sa spui mereu ce crezi, ce simti, ce iti aduce fericire sau suferinta, sa iti spui tie si celor din jur, asta iti va tine sufletul curat si usor, e un lucru mic dar unul care te inalta departe.

Ce dor imi e de mine, cel de ieri, de iluzia adevarului neingradit si cea a oamenilor blanzi, sinceri si fara de  penumbra sau intuneric; ce greu e fara oameni dar ce greu e si cu ei fara de lumina.

"Priveste-ma in ochi si apoi spune orice despre mine" - era un crez al bunicii pe care il auzeam cand eram copil. Probabil candva, aproape de final vom redeveni ce-am fost, copii si zambete albastre, ca cerul. 

Ganduri proiectate pe pereti de sticla . . . dincolo se vede primavara

Se intampla multe lucruri in viata ta doar pentru a-ti aduce aminte tu, cel care le traieste, de mici adevaruri pe care le-ai uitat si fara de care nu ai putea sa ajungi la mal, la plajele cu ape line si calde . . .


"
Draga mea O. . .

M-ai pus in dificultate, prima reactie mi a fost: “ok, dar eu ce ar trebui sa fac acum?”.

Si uite ca iti scriu si eu, nu as putea sa las o emotie pozitiva sa se stinga, cred ca am datoria sa dau inapoi o parte . . . poate e imperativul categoric a lui Kant sau poate s doar invataturile bunicii sau starea de bine pe care mi o ascunde in suflet furisarea primaverii printre umbrele mormanelor de zapada  . . . 

. . . am facut o proiectie, ma gandeam ca daca peste o vreme buna, as avea o fata, ajunsa, asa, la varsta noastra si m as gasi eu in postura de a i spune ca un parinte si ca prieten de nadejde un gand despre “dorul de vorbe si  imagini” i as spune asa  . . .

. . . nimic nu e mai pretios dar nici mai scurt ca viata omului si nimic mai adevarat ca viata asta a noastra se compune din momente, pentru ca ele au cea mai mare intensitate asupra stimulilor nostri, pe ele le vom pastra cu noi pana la sfarsit, restul dispare . . . e imperativ, deci,  sa cautam in permanenta momente, sa le traim, sa simtim emotia lor, in felul asta viata noastra va fi si echilibrata si fericita . . . atunci cand ne lipsesc momentele tindem sa cautam idei si imagini, sa facem proiectii ale gandurilor si dorintelor noastre, nu-i rau dar ar trebui sa fie doar o etapa menita sa ne readuca la momente . . . sunt cazuri in care unele persoane au esuat si de acolo s-au nascut capodopere ( imi vine in minte una „Asa grait a Zarathustra”), dar cu ce pret si cu ce sacrificii . . . asa ca draga mea, cu tot respectul fata de oamenii care au vazut idei si cu toata consideratia fata de lumea asta a reprezentarii in care m am afundat si eu cand eram de varsta ta, iti spun si sper sa ma asculti: cauta sa gasesti fericirea in momente si nu in idei . . . o imbratisare, un sarut pe ureche, un rasarit trait pe o plaja sau zambetul si vorba calda a bunicii astea toate sunt mult peste un sac de idei si de imagini pentru ca ele sunt un rezervor infinit de emotie . . .

Draga mea O.  .  ., un gand sincer care sper sa iti dea aripi sa te intorci la lumea ta cea nemelancolica, aceea plina de emotie impartasita :)

"

Sa te gandesti din cand in cand la tine (cea de ieri) . . .

25 iunie 2013

Ma incearca de ceva vreme o stare noua, am incapcitatea de a-mi imagina ce o sa fie, ce urmeaza in ceea ce ma priveste. Nu stiu cum e la altii, intuiesc doar ca toti ne imaginam ce urmeaza, toti dam o forma in mintea noastra viitorului care vine inevitabil peste noi. Evident, fiecare dupa posibilitati.

Nu stiu cat e de grav sau de bine, dar e o stare noua care aduce perspective noi.

Imi e greu sa o explic. Pana ieri stiam ce am de facut si reuseam sa ma vad in ipostaze viitoare.

25 ianuarie 2014

Ratacirile sunt bune, te trec prin foc, simti cum te arde, pierzi contactul cu ce va urma, iti doresti numai sa apara o schimbare, simti ca poti inventa tu una, e greu de suportat, iti inaspresti pielea ca sa scapi, ramai asa si cand scapi de flacari poti sa te tarasti un pic mai sus, te ajuta mult, trebuie sa iti pastrezi insa obrazul curat, sa ramai om, altfel nimic nu face sens.

Acum, dupa un codru de timp, stiu ce am de facut, am o singuranta in legatura cu asta, e un sentiment placut, te ajuta mult, ai incredere, simti ca prinzi aripi. Sa fim optmisti zic, soarele iese in fiecare zi sa ne zambeasca, niciodata nu suntem uitati.

----------------------------------------------------------------------

Toate capata sens dupa o vreme, trebuie sa ai rabdare, sa crezi in asta, la final vei avea convingerea ca totul a meritat si nu prin rasplata primita ci prin omul care ai devenit.

Libertate . . . tavalita prin spumele marii

De multa vreme, atat de multa incat nu mai tin minte, am un vis, unul singur, un fel de coloana vertebrala, de azimut personal, acela de a fi liber, de a fi mereu liber . . .

Si, da am fost, sunt, voi fi . . .  daca ma intrebi, daca ma intreb eu pe mine asa raspuns primesti, primesc, asa cuvinte rosteste gura mea, asta cred eu, asta-i marea in care mi se scalda gandurile, doar pana aici pot vedea in cele mai multe momente.

Sa fii liber . . . ce-i libertatea si de unde vine ea? E la fel pentru toti?  O simti? E un sentiment de apasare sau unul de eliberare? Cu libertatea e greu, e o iluzie, un ocean care te inghite, o lumina care te orbeste. Probabil ca atunci cand esti cel mai sigur de ea, atunci ea e cel mai departe. E cumva trist, acum retrospectiv, dar mult prea greu corigibil, chiar si pentru ceea ce va urma.

Fie ca scapam de incorsetarea orasului, pierdut pe cine stie ce plaja pustie, sau pe creste de munte, fie ca  frica ma parasea in betia de adrenalina, fie ca imi pierdeam identitatea si toate resorturile ei prin multimi nesfarsite de oameni straini sau ca imi zburau toate grijile si gandul imi devenea singur si senin traiam doar o falsa libertatea, una de lut despre care nu as fi zis ca se va sfarama ludic candva.

Poate ca-s la jumatate de drum, poate ca ideile mi se vor rastalmaci din nou, poate voi avea norocul si deschiderea asta, dar cred acum, in vremea asta ca incep sa inteleg altfel libertatea. Si am sa ma refer la cea mai mare dintre ele sau de fapt, la starea ei pura, asa cum am resimtit-o eu.

Cred acum, ca liber esti cu adevarat atunci cand, cu luciditate te daruiesti, atunci cand pui tot sufletul tau, toate ideile tale, toata energia ta, toate cuvintele, respiratia ta, clipirile ochilor tai in mainile ei sau ale lui sau (mai tarziu) ale unei idei abstracte, care te inspira, te calauzeste si da sens vietii tale. Doar atunci uiti complet de tine pentru a te putea privi de sus pentru ca apoi sa ridici si ceea ce e mai necioplit din tine la o forma mai blanda.

In rest, nu, nu exista libertate, e doar o lupta perpetua de ajustare a corsetului, o traire falsa intr-o lume de care nu te vei fi bucurat chiar daca fructele vor fi fost multe, raurile bogate si oamenii pe langa tine buni si multi.

Tu cat esti de liber/a?

Unele femei sunt doamne...

E foarte important să ai un drum în care să crezi, să ştii ce trebuie să faci azi, unde trebuie să ajungi mâine şi ce te face fericit, de fapt, să ştii să te bucuri de drumuri.

Mi-a rămas viu în minte un dialog cu o doamnă şi un tânăr avocat pe care încerc să îl reproduc din memorie.

-          Felix, îţi spun lucrurile astea pentru că simt că are cine să asculte. Tinerii din ziua de azi nu prea mai ştiu să asculte, ştiu doar să ceară. E dureros. Pe vremea mea era altfel. Nu am să uit niciodată cum m-am mutat la 24 de ani,  cu cel care mi-a devenit soţ, într-un apartament în Braşov. Dormeam pe saltele, nici pat nu aveam dar am construit împreună, drumul a fost frumos, ne-a întărit, ne-a făcut fericiţi. Mereu cred că e vorba de drum, fericirea aia de pe drum e una care durează. Ştii, apreciez că vrei să îţi faci biroul tău de avocatură, să îţi construieşti propria afacere. E greu, dar e minunat, nici nu îţi poţi imagina câte beneficii îţi aduce şi câtă împlinire. Noi, după 17 ani de drum am ajuns aici, am pus pe picioare două poveşti în domeniile dragi nouă. Am reuşit pentru că am pus suflet şi pentru că am crezut în drumul nostru. A contat mult că am construit împreună şi că ne-am asumat împreună. E ciudat că spun asta, tocmai eu, dar azi e mai greu, femeile s-au emancipat, însă multe într-un sens negativ, mult prea multe cer şi mult prea puţine sunt capabile să ofere. Dar am convingerea că mai există şi tinere care ştiu să preţuiască ce e statornic şi ştiu de unde vine fericirea, tinere care sunt gata să construiască. Imi place verbul ăsta (a construi), cred ca e defect profesional.  Sunt atâtea femei de vânzare şi au nişte preţuri atât de mici. Asta mă îngrijorează, mai ales că o am pe Iuliana care are 13 ani, inevitabil trăieşte şi învaţă în lumea asta.

Mă bucur mult că există şi tineri cu iniţiativă. Cred că ai şarmul, inteligenta şi chiar anduranţa să reuşeşti cu biroul tău. Şi pun accent pe cuvântul anduranţă. Ştii, e ca atunci când faci sport, ajungi să creşti, să faci paşii ăia importanţi abia după ce ai făcut alte câteva zeci de mii înainte, abia după ce ţi-ai atins limitele. Ăia sunt paşii care te duc mai departe şi tot ăia sunt paşii pe care nu au toţi tăria să ajungă să îi facă.

Mai e un lucru, să ai mereu răbdare, să fii prieten cu timpul, ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, cine trebuie să te caute te va căuta, oamenii pe care trebuie să îi cunoşti vor apărea în viaţa ta. Fii mereu încrezător în lucrurile astea şi zâmbeşte mult, o să vezi că ele se întâmplă şi că zâmbetul are rolul lui. E foarte greu cu oamenii. Dar ai văzut asta în viaţa ta. Nu forţa niciodată lucrurile, oamenii vin, pleacă, empatizează, se retrag, nu aştepta tu să fie ceea ce ei nu pot fi, sau să facă ceea ce nu înţeleg, ascultă-i şi ajută-i să înţeleagă şi să comunice. Pe comunicare poţi construi, o familie, un business, o grădiniţă sau o comunitate religioasă pentru românii din Strasbourg. Fără comunicare nu cred că poţi construi ceva pentru oameni. Sunt atâtea de spus şi atâtea de validat prin minunăţia asta de viaţă pe care am primit-o în dar. Să nu uiţi un lucru, să fii mereu viu, să crezi în drumul tău, în povestea ta şi să îţi asculţi mereu deciziile alea care vin din suflet, adică să îţi urmezi instinctele şi emoţiile. Alea sunt cele mai complexe judecăţi, au în spate tot ceea ce simţi tu, ce ai trăit tu. Acţionează după ele, nu aştepta! Cerul de azi nu va fi la fel ca cel de mâine. Fă azi un pas spre fericirea ta şi lucrurile se vor schimba radical şi o să simţi asta în fiecare moment!

-          Sunt curios de un lucru Aneta, ce te face să rămâi vie şi plină de viaţă, care e secretul, cum reuşeşti?

………………………………….

În ochi

Se apropie de miezul nopţii, timpul are încă răbdare... nu ştiu câtă... dar liniştea îmi e destul de limpede. Sorb dintr-o cană un vin aromatizat greşit... nici mierea, nici merele, nici scorţişoară nu au putut scoate otrava rămasă în mirosul şi aroma dată de strugurii păcătoşi scăpaţi printre cei de bună credinţă.

Cu speranţa că nu mi-au fost întinate gândurile de vinul trist şi sigur că am scăpat de veninul pe care l-am afişat la întâlnirea de mai devreme, mă gândesc zâmbitor la o scenă pe care am văzut-o azi. Am fost pe seara într-o cafenea dragă mie, călduroasă, cu nume francez, mobilată plăcut şi cu ambianţa boemă. Am petrecut două ore liniştitoare şi am dezbătut idei şi metafore inteligente.

Dincolo de povestea asta am asistat la o alta, care se petrecea sub ochii mei, undeva în colţul salonului, între doi tineri. Aveau cam 26-28 de ani. Cred că se vedeau pentru a doua sau a treia oară. Păreau reţinuţi dar sinceri. Erau îmbrăcaţi elegant însă fără a epata. I-ai fi observat mai degrabă pentru modestie sau pentru părul ei creţ şi foarte mare. Şi ei au petrecut mai bine de două ore în acelaşi loc. Fără să îl văd pe el, pentru că era aşezat cu spatele, însă având mereu în stânga chipul ei, înţelegeam că purtau în permanenţă discuţii vii care pe ea o ţineau plină de vigoare şi pasiune.

Un lucru mi-a atras atenţia şi m-a făcut să înţeleg importanţa lui. Ea îl privea în permanenţă pe el cu nişte ochi de vultur, de vultur blând dar atent, viu, pătrunzător. Am ridicat ochii mei spre ea de mai multe ori de-a lungul celor două ore şi niciodată nu i-am văzut altfel. Mă intriga atenţia pe care o avea şi nu puteam să cred că nu o voi zări şi în ipostaza de a vedea şi altceva în afară de ochii lui. Dar nu mi-a fost dat să văd asta. M-a impresionat pasiunea pe care ochii ei o comunicau şi mai ales devotamentul faţă de cel pe care îl privea. Era incredibilă, parcă privea un peisaj de vară care se schimbă în permanenţă, în care copacii şi florile înfloreau şi iar înfloreau, în care soarele şi cerul se aflau mereu în alte ipostaze în care totul era dinamic şi se succeda cu o repeziciune şi un mister încât nu puteai să priveşti măcar o clipă în altă parte pentru că ai fi riscat să pierzi tot. Şi prin acest tot înţeleg, sau cel puţini îmi place să înţeleg viaţa ei, ceea ce avea ea să trăiască în următorii 72-74 de ani, căci privirea ei asta arăta, un drum lung şi frumos în care credea sincer şi pe care ştia că nu îl va face singură ci cu el şi pentru amândoi. Privea fix, te răscolea chiar dacă tu priveai din lateral fără a fi pătruns de ochii ei, clipea rar, nu avea ochii mari ci doar imobilizaţi, lucizi, nu sclipeau şi nici nu păreau obosiţi. Cred că aşa priveşti atunci când ai o flacără interioară, când gândurile tale îşi găsesc echilibrul şi când încrederea ta ştie că şi-a găsit adăpostul.

Ce am înţeles eu din povestea asta e că privirea oamenilor de lângă noi, oricare ar fi relaţia noastră cu ei, exprimă nişte adevăruri sincere (adevăruri care durează), pe care nici ei nu le ştiu pe deplin şi că înainte de a căuta vorbele pe buzele lor putem să le căutăm în ochii lor pentru a le vedea mai clare şi mai profunde.

Nu numai frumuseţea sta în ochii privitorului ci şi pasiunea, încrederea, liniştea şi respectul lui şi da, dragostea trece mai degrabă prin ochi ...