Dor de oameni sinceri, cu ei

Era o vreme, cand totul era transparent pentru ca nu stiam sa mint. Nu puteam sa ii mint pe ceilalti si nici pe mine nu ma puteam minti, nu invatasem inca. Mi se pare chiar mai greu sa ajungi sa te induci pe tine in eroare construind false argumente, false  dorinte, false asocieri sau false credinte.

Azi, sa spui ce simti, ce crezi, fara de infranari, frici, menajamente sau ratiuni diplomatice e un lucru eliberator. Ieri era doar firesc pentru ca lumea era altfel; copii nu stiu sa minta.

Sa stii ce vrei (adica sa nu te amagesti pe tine) si sa spui mereu ce crezi, ce simti, ce iti aduce fericire sau suferinta, sa iti spui tie si celor din jur, asta iti va tine sufletul curat si usor, e un lucru mic dar unul care te inalta departe.

Ce dor imi e de mine, cel de ieri, de iluzia adevarului neingradit si cea a oamenilor blanzi, sinceri si fara de  penumbra sau intuneric; ce greu e fara oameni dar ce greu e si cu ei fara de lumina.

"Priveste-ma in ochi si apoi spune orice despre mine" - era un crez al bunicii pe care il auzeam cand eram copil. Probabil candva, aproape de final vom redeveni ce-am fost, copii si zambete albastre, ca cerul.